Alexandru SERES

N. 1957, Oradea. Licenţă în filologie la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (1981), doctor în filosofie cu o teză despre Cioran (2020). Redactor al revistei Familia din 2008. Cărţi publicate: Trăirea geometriei (poezii, 1992), Infernul nostru cel de toate zilele (publicistică, 1998), Litanie putredă (poezii, 2018).

/

Însemnări pe marginea Carnetului unui afurisit

Emil Cioran, Carnetul unui afurisit, Stabilirea textului, prefaţă, note şi variante de Constantin Zaharia, Editura Humanitas, 2021

Articolul dedicat lui Cioran pe Wikipedia este în mare suferinţă. Las la o parte afirmaţiile complet gratuite, nesusţinute prin citarea obligatorie a surselor (cum ar fi cele despre implicarea lui Cioran în mişcarea legionară, un capitol sensibil al biografiei sale), cu toate că modul neprofesionist de redactare aduce un imens deserviciu celui mai mare eseist al nostru. Altceva mi-a reţinut atenţia: lista scrierilor româneşti ale lui Cioran nu este adusă la zi, ea oprindu-se la Îndreptar pătimaş, lăsând să se creadă că ar fi ultima sa carte scrisă în limba română. Ceea ce este, desigur, complet fals.

Ca în atâtea alte dăţi, avem de-a face cu o treabă neterminată, ieşită parcă din acel „neant valah” pe care Cioran îl tot invocă cu mult patos. Articolul pare să fi fost abandonat de-a binelea, căci, deşi a trecut un deceniu de la apariţia ineditelor Despre Franţa, Îndreptar pătimaş II şi Razne, nimeni dintre cei care s-au ocupat de el n-a catadicsit să-l actualizeze.

Între timp, pe lângă cele trei inedite menţionate anterior, anul acesta a mai apărut una. Despre existenţa Carnetului unui afurisit, ultimul dintre manuscrisele cioraniene îngropate în arhive, nepublicate încă, ştiau doar câţiva cercetători care au studiat manuscrisele donate de Simone Boué Bibliotecii Literare Jacques Doucet, după moartea lui Cioran. Misterul acestui manuscris este sporit de faptul că nu purta vreun titlu, el fiind pus de editori. Observăm cu acest prilej că, treptat, opera sa postumă tinde s-o egaleze în volum pe cea antumă, iar numărul cărţilor scrise în româneşte pe al celor în franceză. Merită de aceea să ne oprim puţin pentru a arunca o privire asupra ultimelor cărţi ale lui Cioran în limba română, despre a căror existenţă multă vreme nu s-a ştiut nimic.

Scrise în perioada 1941-1946, ele se constituie într-un corpus de texte având o întindere semnificativă (aproximativ 700 de pagini), stând mărturie pentru activitatea destul de susţinută a lui Cioran la Paris, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi imediat după încheierea acestuia. Dintre ele, doar prima parte a Îndreptarului pătimaş a văzut lumina tiparului în anii ’90, înainte de moartea autorului. De aceea s-a crezut multă vreme că aceasta este ultima carte scrisă de Cioran în româneşte, despre existenţa manuscriselor aflate în fondul Doucet având ştiinţă doar câţiva specialişti. Apoi, din senin, au început să apară ineditele: întâi Despre Franţa şi Îndreptar pătimaş II (2011), apoi Razne (2012), iar acum, la mare distanţă în timp, Carnetul unui afurisit.

Despre ordinea în care au fost scrise ştim destul de puţin. Despre Franţa e din anul 1941, manuscrisul fiind datat ca atare. Îndreptar pătimaş II aparţine perioadei 1941-1944, fiind a doua parte a cărţii apărute la Humanitas în 1991. Datarea exactă a celorlalte inedite, Razne şi Carnetul unui afurisit, este dificilă, dacă nu chiar imposibilă: au fost probabil scrise în perioada 1944-1946, în nici un caz mai târziu, cunoscut fiind faptul că în 1946 Cioran a luat decizia să treacă la limba franceză, în cursul acestui an fiind scrisă prima variantă a Tratatului de descompunere[1]. Dacă datarea Raznelor a fost posibilă, cu o oarecare aproximație, în preajma anului 1945 (Constantin Zaharia crede că a fost scrisă în a doua jumătate a anului 1945 – începutul anului 1946), în privința Carnetului unui afurisit nu avem niciun indiciu. Nicolas Cavaillès a avansat în prefaţa ediţiei franceze ipoteza că ar fi fost scrise în preajma anului 1944, bazându-se strict pe o analiză stilistică; din punctul său de vedere, aceste texte par anterioare Raznelor – lucru destul de probabil. Pe de altă parte, Constantin Zaharia, editorul manuscrisului original românesc, e de părere că e vorba de ultima scriere în română a lui Cioran, în ordine cronologică, faptul că el nu i-a mai dat un titlu părându-i-se un argument puternic în acest sens. Oricum ar sta lucrurile, dacă nu punem la socoteală Caietele, avem de-a face cu scrierea sa de cea mai mare întindere, manuscrisul având aproape 300 de pagini.

De ce nu a vorbit Cioran niciodată despre aceste manuscrise? O întrebare fără răspuns. Şi e posibil chiar să fi fost mai multe texte, căci într-o scrisoare de la începutul anului 1947 către Petru Comarnescu, în care evocă momentul luării deciziei de a nu mai scrie în limba română, Cioran relatează că, într-o clipă de exasperare, a aruncat în canal (!) o parte a manuscriselor sale[2]. Cert e că textele sale româneşti au zăcut în uitare decenii întregi, până după moartea autorului lor, când Simone Boué le-a predat bibliotecii Doucet din Paris, unde au fost păstrate alături de manuscrisele altor mari scriitori francezi, ca Guillaume Apollinaire, André Breton, André Gide, Stéphane Mallarmé, André Malraux sau François Mauriac, dar şi cele ale compatrioţilor săi Benjamin Fondane (Fundoianu) şi Gherasim Luca.

Ineditele româneşti ale lui Cioran au avut o soartă oarecum ciudată, apariţia lor fiind împărţită între Franţa (Gallimard, L’Herne) şi România (Humanitas). Prima apărută a fost Despre Franţa, întâi în traducere franceză, la Editura L’Herne, în 2009, sub titlul De la France. În 2011 a apărut şi originalul românesc, la Humanitas, simultan cu a doua parte a Îndreptarului pătimaş (tradusă în acelaşi an în franceză de Gina Puica şi Vincent Piednoir, la Editura L’Herne, după ce, în 1993, apăruse prima parte, sub titlul Bréviaire des vaincus, în traducerea lui Alain Paruit). Apoi, deşi erau probleme cu copyright-ul, în 2012 a ieşit Razne, o premieră românească, cartea fiind tradusă apoi în italiană de Horia Corneliu Cicortaş, sub titlul Divagazioni (Lindau, 2016), iar în franceză, de Nicolas Cavaillès, cu titlul Divagations (Gallimard), de-abia în 2019[3]. În acelaşi an şi tot în traducerea lui Cavaillès, a apărut Fenêtres sur le Rien („Ferestre spre nimic”), titlu care la Humanitas a devenit Carnetul unui afurisit.

CONSTANTIN ZAHARIA

Avem la dispoziţie, aşadar, la mai bine de un sfert de secol de la moartea lui Cioran, întreaga sa operă eseistică. Această întregire, care s-a lăsat mult timp aşteptată, o datorăm lui Constantin Zaharia, un expert în Cioran care trăieşte la Paris, având la activ studii aprofundate la EHESS, sub conducerea lui Gérard Genette, şi un doctorat în Cioran. Din interviurile pe care le-a dat cu prilejul apariţiei Carnetului unui afurisit, aflăm că a primit acces, între anii 2005-2007, la manuscrisele lui Cioran păstrate în arhivele Bibliotecii literare Jacques Doucet şi a copiat de mână toate ineditele româneşti pe care le-a găsit, inclusiv variantele textelor – note, ştersături şi comentarii ale autorului. În cazul Carnetului…, Zaharia afirmă că a transcris aproape 1200 de note, din care în ediţia Humanitas a păstrat cam jumătate[4]. O muncă de chinez bătrân, manuscrisele lui Cioran fiind destul de dificil de descifrat, purtând urmele deselor sale răzgândiri. Sunt convins că în cursul acestui laborios proces de transcriere, care a însemnat practic refacerea întregului proces de creaţie prin care au trecut cele patru texte, Constantin Zaharia a ajuns, în mod aproape borgesian (vezi Pierre Menard, autorul lui Don Quijote), la o înţelegere din interior a universului cioranian, lucru dovedit nu doar de numeroasele articole publicate de către el de-a lungul vremii prin diverse publicaţii din ţară şi din Franţa (să notăm aici prezenţa sa în prestigioasele Critique şi Magazine Littéraire), dar şi de prefeţele savant alcătuite, pe care le-a scris pentru cele patru cărţi editate de el. Acribia cu care au fost redate textele, modul de realizare a ediţiilor de la Humanitas, de un profesionalism fără cusur, fac din profesorul Constantin Zaharia unul dintre cei mai importanţi specialişti în Cioran pe care îi avem la ora actuală. Monsieur, chapeau!


[1] Vezi articolul meu „Offranville, 1946: o despărţire a lui Cioran”, în Familia, nr 11-12/2017.

[2] „L’année dernière, me trouvant à la mer, je m’y amusais à traduire Mallarmé en roumain. Cet exercice a fini par m’exaspérer; il m’a paru trop absurde. Rentré à Paris, j’ai jeté dans les égouts une partie de mes manuscrits.” („Anul trecut, aflându-mă la mare, mă amuzam să traduc Mallarmé în românește. Acest exercițiu a ajuns să mă exaspereze; mi s-a părut prea absurd. Revenit la Paris, am aruncat în canal o parte a manuscriselor mele.”) – Emil Cioran, Opere, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, București, 2012, vol. II, p. 1164. Scrisoarea a apărut pentru prima oară în revista Manuscriptum, anul XXIX, nr. 1-2, 1998, pp. 237-238. 

[3] Despre versiunea franceză am scris la vremea apariţiei, în Familia nr. 11-12/2019 („Ultimul Cioran”).

[4] Interviu în România literară, nr. 22/2021, p. 14. 

Pudoarea capodoperei

Trăind în Franţa din 2004, cu studii de indianistică la Institutul Naţional de Limbi şi Literaturi Orientale din Paris, Claudiu Soare rămâne puternic legat de România prin literatura pe care o scrie. Indecis, a publicat până acum mai multe volume de poezie (Psalmii Maimuţei – 1998, Jurnalul unui crocodil ratat – 2006, Neantul îndrăgostit – 2009, Melancolia – 2013), câteva romane (Nimeni sau Fumătorul de pipă – 2010, Tratament împotriva revoltei – 2014, Periculoasa blândeţe a vieţii – 2016), precum şi eseuri (Singurătatea lui Adam – 2011).

Subintitulată „synopsis pentru o dublă morală”, Ierarhii precare, nopţi supravegheate este o carte de eseuri lirice, 17 în total, însumând nici 140 de pagini. Scriitura este însă atât de densă că lectura poate dura zile întregi sau chiar săptămâni, timp absolut necesar ca să poată avea loc digestia intelectual-emoţională a gândurilor aşternute pe hârtie de Claudiu Soare. În unele momente, exasperat că textul ţi se refuză chiar şi în urma relecturii, eşti tentat să crezi că ai de-a face cu simple mostre de delir verbal, ce se încheagă într-o urzeală de nonsensuri, ca apoi, pe neaşteptate, înţelesurile să înceapă să iradieze, ca nişte bulgări de uraniu. Să exemplificăm cu un scurt fragment din „Drumul util către cadavru sau arta zădărniciei”:

„Să scrii, să cânţi, să pictezi, să gândeşti opera zădărniciei – iată triumful fiinţei asupra gândirii, iată pudoarea capodoperei, în faţa căreia individul se arată atât de grotesc. Din ce spaimă de frumuseţe a venit gândul ăsta?

Arta zădărniciei se va alinia etern în uitare, uimită de indiferenţă.

Miracolul zădărniciei este prietenia cu dezolarea, în care aştepţi să ţi se confirme înfrângerea. În definitiv, dacă nu poţi cunoaşte bucuria de a trăi, măcar să îţi precizezi „culpa”, drumul pe care îl străbaţi ca să saluţi regretul şi adevărurile lui nemiloase. Ai întâlnit nimicul, cea mai frumoasă amintire uitată.” (p. 89).

Citind eseurile lui Claudiu Soare, refacem un drum sinuos ce poartă pe alocuri urmele dicteului automat; urmărim îndeaproape meandrele unui subconştient pe care eul încearcă să-l strunească, scoţând la suprafaţă diverse obsesii, remuşcări şi chiar excomunicări, adesea instrumentarul raţiunii dovedindu-se neputincios în faţa demonilor care colcăie în adâncuri. Temele lui sunt eterne: morala, politica, fericirea, singurătatea, libertatea, moartea.

Claudiu Soare a scris un adevărat manual de nonconformism, de luare în răspăr a tuturor locurilor comune, a adevărurilor general acceptate, a moralei şi chiar a justiţiei, care sunt trecute prin furcile caudine ale unor raţionamente lirice, totul fiind pus sub pecetea grea a stoicismului. Când nu se lasă purtat de valurile indignării spre mlaştinile politicii, eseistul din Saint-Marcel reuşeşte să scoată din scoicile memoriei adevărate perle lirice, având frumuseţea unei filosofii suprarealiste, ca în fragmentul următor:

„Pentru o idee îţi dai viaţa când te însoţeşti cu ea până la moarte, ca să îi dai îndreptăţirea a tot ce ai mai bun şi mai frumos în tine, pentru că această idee se leagă de efortul posibilităţii de a-ţi locui insula spirituală şi de a-i face port.

Numai o astfel de singurătate îţi poate da un sens în viaţă, pentru că singurătatea nu are morală, are numai libertate.” (p. 97)

Ierarhii precare, nopţi supravegheate este o carte densă, dificilă, presărată cu numeroase capcane în structura sa labirintică, însă efortul depus spre a o parcurge până la capăt primeşte o răsplată pe măsură.

/

Afinităţile elective ale unei Doamne

N-am mai scris de mult despre Marta Petreu, o scriitoare pe care o apreciez îndeosebi pentru cercetările sale privind generaţia interbelică. Nu fiindcă n-aş fi avut destule cărţi din care să aleg, ci mai ales pentru faptul că în vremea din urmă a scris mai mult proză; iar eu, oricât aş agrea scrisul profesoarei clujene, nu le am cu proza. Însă Domni şi Doamne, apărută anul trecut la Polirom (unde are o serie de autor absolut remarcabilă), pur şi simplu m-a cucerit; astfel că, iată, recidivez, confirmând suspiciunile unora că am o stimă (şi, de ce să nu recunosc, chiar afecţiune) deosebită pentru această Doamnă a literelor din Ardeal.

Titlul acestei cărţi, alcătuită din mai multe eseuri (mai exact şapte, plus două interviuri), este, în pofida conţinutului aparent eteroclit, cât se poate de exact: „Domni şi Doamne” reuneşte personaje din lumea literaturii care o pasionează pe Marta Petreu – trei doamne şi patru domni. Majuscula folosită, nu de politeţe ci de reală apreciere şi distincţie, ne avertizează din start că avem de-a face aici cu „lume bună, literară” (ca să folosesc o expresie dragă poetului Ioan Moldovan), nu întotdeauna agreată însă de restul truditorilor culturali, mult prea invidioşi pe reuşitele altora (mai ales dacă sunt femei). De unde şi intenţia autoarei, mărturisită în cuvântul-înainte, de „a face dreptate unor Doamne pe care lumea le-a dat la o parte mult prea uşor” (şi, aş completa eu, unor anumiţi Domni – ca să fim politic corecţi).

„Ce-i uneşte pe Domnii şi Doamnele despre care scriu?” se întreabă retoric Marta Petreu, în preambulul cărţii ei, încercând să-şi caute diverse justificări pentru aparenta lipsă de coeziune a textelor care compun volumul şi în care este vorba despre Cornelia (şi Lucian) Blaga, contele Miklós Bánffy, Petru Dumitriu, Dorina (Doti) Stanca, Ştefan Agopian, Herta Müller şi Mircea Cărtărescu. Nu se amăgeşte însă, cum nu vrea să ne păcălească nici pe noi, cititorii acestei cărţi fermecătoare, recunoscând în cele din urmă că „singurul lucru care-i uneşte cu adevărat pe Domnii şi Doamnele din cartea mea rămâne faptul c-am petrecut cu volumele şi cu vieţile lor vreme uitată, fără a prinde de veste, ca un fericit.” Ne dă de înţeles în acest fel că, asemenea lui Făt-Frumos din basmul lui Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, a căzut ca sub o vrajă în preajma personajelor şi cărţilor ei preferate, uitând cu totul de trecerea timpului. Nu e singurul motiv, însă. Fascinantele poveşti cu domni şi doamne – pentru că sunt cu adevărat poveşti, ţesute cu artă narativă ieşită din comun – sunt pe cât de fermecătoare, pe atât de adevărate: câtă vreme la Ispirescu basmele sunt născute sub zodia mitului, poveştile Martei Petreu se hrănesc din documente, înscrisuri şi mărturii, aşa cum îi şade bine unei cercetătoare pur-sânge, căreia adevărul şi obiectivitatea îi sunt mai dragi decât afinităţile elective, oricât ar fi acestea de constrângătoare afectiv.

…poveştile Martei Petreu se hrănesc din documente, înscrisuri şi mărturii, aşa cum îi şade bine unei cercetătoare pur-sânge, căreia adevărul şi obiectivitatea îi sunt mai dragi decât afinităţile elective, oricât ar fi acestea de constrângătoare afectiv.

Cel puţin două dintre eseurile care compun cartea sunt rodul trudei iscoditoare, veşnic pe urmele informaţiei care atestă adevărul istoric-literar, trăsătură care a făcut din Marta Petreu unul dintre cei mai redutabili critici pe care îi avem la ora actuală, în linie lovinesciană. Primul eseu, cel cu care se şi deschide cartea de faţă, îi este dedicat Corneliei Blaga, un personaj neglijat de istoria noastră literară, mult prea preocupată de amantele lui Lucian Blaga, în dauna celei care i-a fost soţie devotată: „Ce ar fi fost Lucian Blaga fără Cornelia şi cum ar fi arătat opera lui, superba lui operă, dacă nu ar fi fost iubit de Cornelia Flavia?, m‑am întrebat. Cherchez la femme!, mi‑am răspuns, şi m‑am apucat de cercetat: femeia, iar nu femeile, doamna, nu doamnele numite şăgalnic în familia Blaga: «muze».” (p. 31) – ne mărturiseşte Marta Petreu, într-una din pornirile ei cvasi-feministe, înhămându-se apoi la dificila sarcină de a-i face dreptate acestui adevărat înger păzitor al lui Blaga, care şi-a dedicat viaţa celui pe care îl adora ca pe un zeu. Dovezile pe care ni le prezintă sunt copleşitoare, iar concluzia, inconturnabilă: „Cu o voinţă de fier, ea a luptat pentru el, l‑a influenţat, l‑a şlefuit, l‑a modelat, a muncit pentru el şi în locul lui. Şi l‑a transformat pe tînărul de o genială creativitate într‑un monument. E ca şi cum l‑ar fi clădit, ea pe el, iar apoi ar fi înlăturat schelele din jurul lui, ar fi şters urmele primului şantier, cel mai important, pentru ca monumentul, impresionant, să poată fi admirat în întreaga lui splendoare. Pentru ca urmele felului cum ea l‑a modelat pe Blaga să dispară, iar el să apară, în lumina augustă a creaţiei şi persoanei lui, ieşit direct din centrul Marelui Anonim. Din diferenţialele divine aflate‑n miezul Factorului Metafizic Central.” (pp. 33-34).

Cel de-al doilea eseu cu puternică componentă documentară (dar şi memorialistică) este o adevărată punere în scenă a iubirii, cu accente tragice, dintre Doti şi Radu Stanca, având şi o miză de istorie literară: corectarea unor informaţii biografice greşite, puse în circulaţie de către fratele lui Radu Stanca, Horia, şi preluate de unii cercetători. Prilej pentru Marta Petreu de a aduce preţioase precizări despre împrejurările morţii dramaturgului, dar mai ales pentru a-i face dreptate lui Doti, al cărei rol în păstrarea şi valorificarea operei lui Radu Stanca a fost esenţial, rămânând însă în bună parte neştiut. Cunoscând-o personal pe marea actriţă a teatrului clujean, căreia i-a purtat o vie admiraţie, Marta Petreu îşi pune în mişcare tot talentul ei scriitoricesc pentru a-i zugrăvi un portret emoţionant: „Era aşa de frumoasă, încât, precum la muzica lui Mozart, îţi trebuie un timp de reculegere pentru a-ţi da seama că, sub uluitoarea frumuseţe, se află o inextricabilă complexitate.” (p. 119), sau: „Doti era aşa de frumoasă, încât în primele momente splendoarea apariţiei ei îi ascundea celelalte mari calităţi: inteligenţa promptă, subtilă şi ascuţită, talentul, discreţia, căldura sufletească.” (p. 171).

Personal, m-a impresionat îndeosebi textul intitulat „Un testament religios”, pe care Marta Petreu îl dedică în acest volum lui Petru Dumitriu, în care deplânge faptul că cota sa de scriitor a rămas mult sub valoarea romanelor pe care le-a scris, cu cele două vârfuri: Incognito pentru creaţia franceză şi Cronică de familie pentru cea românească. Pe lângă o pătrunzătoare privire analitică asupra celor mai importante cărţi din creaţia lui Petru Dumitriu, acest eseu este o tentativă de „reabilitare” morală a scriitorului, blamat pentru faptul că a pactizat cu regimul comunist, opera sa fiind considerată de mulţi viciată ideologic. Marta Petreu consideră că ultima lui carte, Non credo oro, „reprezintă concluzia axiologică, de natură morală, la care el a ajuns în privinţa salvării – atât a insului, cât şi a omului ca specie – şi, prin asta, testamentul lui metafizico-religios.” (pp. 77-78). Argumentul pe care îl formulează în încercarea de recredibilizare a acestui scriitor imens, dar profund nedreptăţit de cerberii ideologici ai criticii autohtone, este unul paradoxal, căci ţine tocmai de domeniul etic: „Din perspectiva întregii lui opere, Non credo, oro nu este o carte întîmplătoare,ci punctul terminus al unei teme obsesivprezente în tot ce‑a scris, atît în proza lui, cît şi în eseuri: tema religioasă. Iar îndevenirea lui ca ins, acest eseu este punctulterminus al unei lungi evoluţii intelectualeşi morale – pe scurt: spirituale. Non credo, oro este ultima versiune a răspunsuluipe care Petru Dumitriu l‑a datîntrebării cu privire la Dumnezeu, om şisensul vieţii omului, concluzia vieţii lui.” (pp. 85-86). Trebuie spus şi faptul că datorăm acest veritabil testament spiritual Martei Petreu şi lui Ion Vartic, cărora Françoise Mohr, partenera de viaţă a lui Petru Dumitriu, le-a încredinţat manuscrisul cărţii. Pe care apoi redactorul-şef al revistei Apostrof l-a adus în braţe din Franţa, tocmai de la Metz, până în inima Ardealului, ascunzându-l atât de straşnic de ochii neaveniţilor încât a fost cât pe ce să nu-l mai găsească. Dar totul e bine când se termină cu bine: cărţii i s-a găsit, în cele din urmă, şi un editor.

Este destul de clar că preferinţele Martei Petreu în materie de literatură şi, în general, tot ce înseamnă spiritualitate se îndreaptă îndeosebi spre autori cărora vremurile – sau oamenii, totuna, le-au rezervat un destin nu tocmai ferit de asperităţi. Ar mai fi poate multe de spus despre diversele forme de nedreptăţire la care au fost supuşi şi alţi protagonişti ai textelor reunite în Domni şi doamne –Ştefan Agopian, Herta Müller, ori chiar Mircea Cărtărescu. Dar viaţa este nedreaptă cu toţi, şi cu cei care ne plac, şi cu cei pe care nu-i agreăm, indiferent în ce direcţie s-ar îndrepta preferinţele noastre în materie de literatură – sau de orice altceva. Important este că Marta Petreu analizează scrierile aleşilor ei cu aceeaşi pertinenţă critică, fără să se lase influenţată de propriile afinităţi elective.

Din motive cu totul subiective, l-am lăsat la urmă pe contele Miklós Bánffy, pe care nu prea îl ştiu nici românii, nici ungurii, doar pentru plăcerea de a încheia cu un fragment din descrierea pe care Marta Petreu o face parcului castelului de la Bonţida, pe care îl ştia din vremea copilăriei de la Jucu de Jos. Viziunea nostalgică a lumii aristocratice de la începutul de secol XX, prezentată de contele Bánffy în Trilogia transilvană, e în contrast total cu starea actuală a parcului, a cărui descriere Marta Petreu o pigmentează cu tuşele unei triste ironii: „Dacă pe la mijlocul anilor 1960 parcul era părăsit, însă pe zidurile exterioare ale reşedinţei statuile mai stăteau încă verticale, iar în clădirile laterale ale castelului, înspre sat, vădit părăginite, se afla sediul societăţii de mecanizări agricole şi o parte din administraţia CAP-ului din Bonţida, la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, multe ziduri din curtea în formă de potcoavă erau surpate, dispăruseră mai toate statuile de pe zidurile exterioare care mai erau în picioare, iar prin parcul lui Bánffy umblau de-acum libere vacile bonţidenilor.” (p. 75). Sic transit gloria mundi.

/

Aventuri cu Cioran în cămaşă verde

Adrian Buzdugan Procesul lui Cioran, Editura Paralela 45, 2020

Mi-ar fi plăcut să pot spune numai lucruri bune despre cartea lui Adrian Buzdugan Procesul lui Cioran. Mai ales că rar se întâmplă ca cineva să se aplece cu atâta pasiune şi entuziasm asupra acestui gânditor out of the box, pe care toată lumea îl citează frenetic, dar foarte puţini îl citesc. Eu însumi fiind un împătimit de Cioran, citesc tot ce-mi pică în mână despre el şi sunt adesea oripilat de câte enormităţi se pot scrie în privinţa lui. Fiind vorba de o personalitate cu totul ieşită din comun, căreia paradoxul îi este congenital iar exagerarea o a doua natură, este aproape de la sine înţeles că opera sa naşte opinii dintre cele mai diverse, care nu de puţine ori se bat cap în cap. Iar în iureşul dezbaterii, aproape nimeni nu mai bagă de seamă că premisele pe care au fost clădite argumentele sunt greşite; contează doar susţinerea propriilor idei, nu şi justeţea elementelor concrete de la care s-a pornit.

Foarte bun cunoscător al scrierilor lui Cioran, cu un bagaj de lecturi critice apreciabil, prozatorul Adrian Buzdugan avea toate şansele să dea lovitura cu această primă încercare a sa în domeniul exegezei. Propunându-şi să pună în discuţie „aventura legionară” a lui Cioran, o face sub forma unui „proces”: după prezentarea pe larg a cazului, dă cuvântul acuzatorilor şi apărătorilor săi, cititorul fiind chemat să joace rolul judecătorului care dă sentinţa. O mizanscenă spectaculoasă, cu premise atractive, dar care îşi vede compromise pretenţiile de obiectivitate din cauza numeroaselor derapaje ale autorului.

Cu toate acestea, cartea dă impresia, la prima vedere, că e construită pe baze conceptuale solide. În plus, dacă îţi place la nebunie Cioran şi agreezi la maxim viziunea sa pesimistă despre lume şi viaţă, consonând pe deplin cu sarcasmele „scepticului de serviciu” al secolului trecut, dar nu te poţi resemna cu acuzaţiile care i s-au adus privind simpatiile sale legionare (cum nu se poate resemna nici Adrian Buzdugan), Procesul lui Cioran este exact ceea ce îţi trebuie. Nu mai trebuie să stai în cumpănă dacă Schimbarea la faţă a României este o carte-manifest care exaltă virtuţile modelului politic totalitar sau este doar un tratat, e drept ieşit din norme, de teorie politică. Nu vei mai fi nevoit să citeşti toate cărţile şi studiile care dezbat „adeziunea” sa la Garda de Fier sau articolele în care declară că îl admiră pe Hitler; ele oricum nu te vor convinge nici că „a fost”, nici că „n-a fost” legionar, nelămurind în general mare lucru. Şi nici nu va mai trebui să-ţi baţi capul dacă în fotografia postată pe internet, care pretinde că îl înfăţişează în cămaşă legionară alături de Corneliu Zelea Codreanu, e chiar el sau este vorba doar de o făcătură ordinară. Adrian Buzdugan a citit cam tot ce era important de citit despre această perioadă (şi nu numai) din viaţa lui Cioran, a digerat foarte bine tot ce a citit, dând apoi seamă în cartea sa despre toate aspectele importante ale problemei, scutind în acest fel cititorul de un efort de documentare considerabil.

În unele cazuri, Adrian Buzdugan selectează din ce a citit doar ceea ce îi convine, lăsând deoparte aspecte uneori esențiale, critica sa neavând criterii foarte clare și nici susținere deontologică.

Şi, dacă e s-o spunem pe-aia dreaptă, are dreptate să procedeze aşa. În definitiv, ce s-ar mai fi putut spune nou despre aşa-zisa implicare în mişcarea legionară a lui Cioran, după ce, în răstimpul de un sfert de secol care a trecut de la moartea sa, au fost scoase la lumină toate documentele şi informaţiile posibile, iar polemicile, câte au fost, s-au cam stins, fără a se ajunge la o concluzie foarte limpede? Nici Adrian Buzdugan nu are astfel de pretenţii, intenţia sa fiind să „scotocească după adevăr”, după cum mărturiseşte într-o postare pe facebook.  E drept, doar scotoceşte, căci adevărul în acest caz nu prea e de găsit nicăieri. Ne dă în schimb nişte judecăţi despre cărţile citite, cu care polemizează, uneori copios – deşi intenția sa declarată e să fie cât mai obiectiv cu putință, lăsând judecata la îndemâna cititorului. De-abia în acest punct cartea autorului brăilean, altminteri admirabil scrisă şi extrem de documentată, începe să scârţâie, dezvăluindu-se ca având serioase probleme de concepţie. Căci nu doar scuteşte cititorul de un serios efort de documentare, cum spuneam, dar se străduie din răsputeri să-l scutească şi de efortul de a gândi, dându-i mură-n gură. Mura fiind, desigur, ceea ce gândeşte domnul Buzdugan în privinţa „cestiunii”.

Nu ar fi acest modus operandi neapărat o crimă. Spre exemplu, autorul are toată dreptatea s-o denunţe pe Alexandra Laignel-Lavastine, autoarea unei cărţi aclamate în Franţa, dar care în realitate scârţîie din toate încheieturile, intitulată Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului; în cazul ei, avem de-a face în mod evident (şi demonstrat) cu un procuror fără scrupule, care uzează cu tendenţiozitate de dovezile firave ale implicării lui Cioran în extrema dreaptă pentru a-l discredita definitiv, folosindu-se în acest scop inclusiv de trucuri ca trunchierea citatelor sau scoaterea lor din context. Întreaga carte e plină de inexactităţi şi chiar enormităţi, fiind, în multe privinţe, un fals intelectual cu totul condamnabil, lucru dovedit de numeroşi exegeţi de la noi ori de aiurea.

Cu totul alta e situaţia atunci când e luată în discuţie spinoasa problemă a aplicării retroactive a „corectitudinii politice”. La acest capitol, principala ţintă a lui Adrian Buzdugan devine Marta Petreu, un „procuror iacobin” cu o dorinţă bolnăvicioasă „de a se urca victorioasă pe umerii statuii pe care o vrea decapitată, vandalizată” (p. 71). De multe rele poate fi acuzată cercetătoarea (a şi fost, şi nu numai în ceea ce-l priveşte pe Cioran, cartea ei despre Mihail Sebastian provocând o dezbatere naţională), dar că l-ar vrea decapitat pe Cioran, şi încă în baza unor criterii de azi, corecte politic, dar imposibil de aplicat retroactiv unor vremuri în care ele încă nu fuseseră inventate – e totuşi puţin cam mult. Nimic de acest gen nu găsim în cărţile şi eseurile (nu puţine) pe care autoarea clujeană i le-a dedicat lui Cioran – în mod declarat, un scriitor pentru care şi-a declarat în numeroase rânduri dragostea (dar nu o dragoste necondiţionată, ci una care vrea să înţeleagă – motiv pentru care a fost acuzată că îl apără pe Cioran!). Sunt lucruri pe care le admite orice cioranolog serios, însă Adrian Buzdugan se pare că e de altă părere. În mod bizar, aproape că omite să vorbească despre cea mai importantă carte a Martei Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, piatră unghiulară a cercetării autohtone despre Schimbarea la faţă a României, luând în schimb în colimator Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag, un eseu de teorie generală asupra generaţiei Criterion, de mai mică anvergură. Or Cioran sau un trecut deocheat stabileşte, cu dovezi şi argumente de necontestat, că deşi Cioran s-a situat în tinereţe de partea mişcării legionare, există mari diferenţe între ideologia acesteia şi ideile politice promovate în Schimbarea la faţă a României. Marta Petreu a fost prima care a arătat că Cioran nu a fost nicidecum un adept al „morţii legionare” şi nici nu era pătruns de mistica ortodoxistă, autohtonist-paseistă a lui Zelea Codreanu, iar în ceea ce priveşte teoria „omului nou”, aceasta îl lăsa absolut rece. Adrian Buzdugan uită să menţioneze aceste lucruri, poate pentru că nu-i sunt de folos la portretul de procuror iacobin, resentimentar şi vindicativ pe care se străduie să-l schiţeze Martei Petreu.

Am amintit aici doar unul dintre exemplele cele mai evidente de parti-pris, de care cartea de faţă abundă. Adrian Buzdugan polemizează la tot pasul cu autorii cărților, etichetându-i drept avocați sau procurori, clasificându-i în „prieteni” și „dușmani”; în această cavalcadă a opiniilor pro sau contra, cercetarea onestă, obiectivă, nepărtinitoare lipsește cu desăvârșire (nu că ea n-ar exista, dar Adrian Buzdugan fie n-o vede, fie o vede acolo unde nu e cazul). Mai rău e că inclusiv în cazul acuzelor de aplicare retroactivă a principiilor corectitudinii politice, demonstrația de regulă lipsește, acuzațiile fiind lăsate în stadiul de enunț. Rezultatul e un amestec pe alocuri bizar de enunțuri corecte și aprecieri fără fundament la adresa autorilor prezentați. În unele cazuri, Adrian Buzdugan selectează din ce a citit doar ceea ce îi convine, lăsând deoparte aspecte uneori esențiale, critica sa neavând criterii foarte clare și nici susținere deontologică. Cititorul rămâne adesea cu impresia că despre Cioran s-au spus o sumedenie de prostii, acesta fiind în realitate pur și simplu calomniat, victimă a plutoanelor de denigratori care au judecat „cu măsurile de-acum greșeala de atunci” (p. 138).

Nu e cazul să fac la rândul meu un rechizitoriu autorului, care are meritele lui. Însă e foarte clar că Procesul lui Cioran ar fi avut mult de câştigat dacă Adrian Buzdugan şi-ar fi înfrânat pornirile pătimaşe, sau dacă ar fi reuşit să vină cu o perspectivă nouă asupra implicării lui Cioran în mişcarea de extrema dreaptă. Spre exemplu, cu privire la pretinsa activitate a lui Cioran în „garnizoana” legionară din Paris, din anii războiului, despre care avem doar mărturii necredibile. Sau despre neverosimila sa participare la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, clamată de unii, precum Simion Ghinea (citat copios în carte), nedovedită însă de nimeni până în prezent (să nu mai vorbim de pretinsa arestare a lui Cioran pentru colaboraţionism, în Franţa, la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial – o gogoriţă). Adrian Buzdugan nu şi-a propus aşa ceva. În schimb, ne prezintă cu lux de amănunte cazul pretinsei fotografii a lui Cioran în cămaşă legionară, în compania lui Zelea Codreanu şi a unui alt camarad, fotografie care a fost publicată pe internet şi care e în mod evident un fals, fiind suficientă compararea ei cu o altă fotografie, cea a lui Cioran în uniforma militară din timpul efectuării stagiului obligatoriu. Demontării acestui fals, prezentat şi de către Marin Diaconu într-o notiţă din ediţia Academiei Române a Operelor lui Cioran, i se acordă un spaţiu nemeritat, de parcă autorul ar fi produs în acest fel o dovadă însemnată a nevinovăţiei personajului aflat în discuţie. La fel de mult spaţiu se acordă elucubraţiilor unor Pamfil Şeicaru sau Faust Brădescu – fabricaţii de cele mai multe ori interesate, fără vreo bază în realitate, ca pentru a se sugera că despre implicarea legionară a lui Cioran s-au spus numai neadevăruri.

Summa summarum, îi dau totuşi dreptate lui Adrian Buzdugan când subliniază: Cioran „n-a fost ideolog legionar, nici măcar legionar, ci doar un admirator ardent al unei Gărzi de Fier idealizate” (p. 149). Un marginal, aşadar. Cu toate acestea, legionarii l-au considerat unul de-al lor. Nu altfel au procedat comuniştii, în documentele Securităţii Cioran fiind catalogat invariabil drept legionar. Fiecare s-a folosit de el, aşadar, după cum îi dictau interesele. În realitate, după cum bine spune autorul, el se face vinovat de „infracţiunea de simpatie pentru Garda de Fier – căci o raliere, o adeziune cu acte în regulă n-a fost.” (p. 22). Acestea fiind zise, sunt încredinţat că dacă Adrian Buzdugan s-ar fi concentrat în demersul său pe scopul enunţat iniţial („încercare de înţelegere a mecanismelor care au dus la formarea convingerilor sale antidemocratice, la apropierea de Legiune, precum şi la admiraţia sa fără rezerve pentru Căpitan” – p. 23), Procesul lui Cioran ar fi fost o carte mult mai convingătoare.

/

Convorbirile cu Cioran, o comedie a erorilor

Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, 2004

În urmă cu câţiva ani, întocmeam un soi de erată la Caietele lui Cioran, cu prilejul noii ediţii într-un singur volum ce tocmai apăruse la Humanitas, semnalând câteva dintre erorile şi inexactităţile care, e drept, mai ales din vina editorului francez, se strecuraseră în mod regretabil şi în ediţiile româneşti ale cărţii. Mi s-a părut important să fac respectivele rectificări, cu gândul atât la cercetătorii operei lui Cioran, care ar fi putut trage oarece profit din precizările mele, cât şi la o viitoare ediţie a Caietelor, în care aceste erori puteau fi remediate. Articolul a apărut în numărul 1 din 2017 al Familiei, efortul meu nefiind cu totul inutil: „erata” pe care o întocmisem a ajuns în cele din urmă în atenţia redactorului de carte de la Humanitas, ba chiar şi a celui de la Gallimard, care se ocupa atunci de ediţiile Cioran.

Şocant e faptul că greşelile apar chiar din primele rânduri ale cărţii.

Intenţionasem să fac acelaşi lucru şi cu volumul Convorbiri cu Cioran; am tot amânat acest proiect, mai ales că descopeream noi şi noi greşeli şi inadvertenţe, dar iată că, în cele din urmă, i-a venit rândul. Din nou, nu e vorba de o simplă erată, a cărei necesitate s-ar impune din vina vreunui corector grăbit; în plus, spre deosebire de Caiete, erorile pe care le-am depistat în Convorbiri nu doar că sunt mai numeroase, dar sunt chiar mai grave. Îndreptarea lor mi s-a părut cu atât mai importantă, cu cât interviurile pe care le-a acordat Cioran de-a lungul timpului sunt una din cele mai preţioase surse de informaţii cu privire la viaţa şi opera sa. Am utilizat ediţia din 2004, aceasta conţinând patru interviuri în plus faţă de cea din 1993.

Şocant e faptul că greşelile apar chiar din primele rânduri ale cărţii. La întrebarea lui François Bondy „Cum aţi ajuns în această locuinţă?” (cea aflată la celebra adresă rue de l’Odéon nr. 21), Cioran dă un răspuns cel puţin bizar: „Datorită simbolismului literar.” (p. 5). Oricâte bizarerii ar avea Cioran şi oricâte afirmaţii paradoxale ar fi în stare să născocească, nu e vorba în acest caz, desigur, de niciun „simbolism”. În original lucrurile sunt clare, căci răspunsul lui Cioran e „Datorită snobismului literar”, referirea fiind la o „misită”, căreia îi dăruise una din cărţile sale cu dedicaţie pentru a o convinge să-i facă rost de o locuinţă.

Astfel de erori de transcriere (survenite probabil în cursul traducerii) se întâlnesc des în carte. Unele sunt grave, fiindcă denaturează complet sensul afirmaţiilor lui Cioran în chestiuni de maximă importanţă pentru înţelegerea personalităţii sale. Iată un exemplu din interviul acordat lui Lea Vergine, unde sensul e inversat: „Cărţile mele dau o idee completă despre mine dintr-un motiv limpede, pentru că scriu numai în momentele de descurajare, pentru că nu scriu când sunt mulţumit” (p. 151). Un cititor atent realizează imediat că în loc de „completă” trebuie citit „incompletă” – dar, hélas, trăim într-o lume prea grăbită pentru a ne permite luxul să citim cu mare atenţie…

În alt loc, vorbind despre importanţa pe care o are scrisul pentru el, Cioran îi spune lui Bogavac Le Comte: „succesul este un mod de eliberare de tine însuţi şi de obsesii” (p. 261). Cunoscând aversiunea sa faţă de succesul literar (o altă năstruşnicie a răşinăreanului, ce poate fi luată drept bizarerie de artist, dar care e perfect explicabilă – şi chiar e explicată de el însuşi în câteva ocazii), fraza pare ciudată, chiar dacă, la limită, ar putea fi admisă. Doar că, din nou, originalul contrazice traducerea: „scrisul este un mod de eliberare” spune în realitate Cioran – una dintre ideile pe care le tot repetă în interviuri.

Nu voi enumera toate greşelile pe care le-am depistat, cele mai multe neavând importanţă. Nu pot însă să nu mă minunez ce feste îi poate juca traducătorului neatenţia, ca în interviul intitulat „Epoca epigonilor”, acordat lui George Carpat Foche (sau Georg Carpat Focke), în care putem citi cu stupefacţie: „Am avut marele noroc să mă pot desprinde de universalitate…” (p. 238). Ideea că Cioran fugea de universalitate ca dracul de tămâie ne dă fiori, însă ne mai vine inima la loc când realizăm că de fapt se referă la desprinderea de universitate, fiind de părere că filosofia de tip academic e prea impersonală. Mai semnalez o greşeală similară în interviul dat lui Michael Jakob, unde aflăm că la cincizeci de ani eternului student Cioran i s-a comunicat că nu mai poate lua masa la cantina Sorbonei, căci a depăşit vârsta permisă (p. 293). În realitate, avea patruzeci, motivul pentru care traducătorul l-a „îmbătrânit” cu zece ani rămânând un mister.

La categoria neglijenţe, cele mai supărătoare sunt greşelile în ortografierea unor nume.

La cele de mai sus se adaugă una de-a dreptul curioasă, fiind o combinaţie între o posibilă eroare a intervievatorului şi una a traducătorului (!). „Era între 1920 şi 1927, epocă de nelinişte permanentă”, citim în interviul Sylviei Jaudeau, Cioran adăugând: „Rătăceam noaptea pe străzi, pradă unor obsesii funebre.” (p. 212). Oricât ar fi fost de precoce, este extrem de dificil să ni-l imaginăm pe Cioran la doar nouă ani, rătăcind noaptea pe străzile din Sibiu, chinuit de frământări existenţiale. E vorba desigur de o eroare de lecţiune, anul fiind în original 1926. Chiar şi aşa, la 15-16 ani, e puţin probabil ca adolescentul Cioran să fi avut „de câteva ori experienţa extazului”, cum afirmă câteva rânduri mai încolo, astfel că avem motive serioase să bănuim că Sylvie Jaudeau a comis, la rândul ei, o greşeală; în realitate, extazele la care se referă Cioran au survenit în anii ’30, o perioadă extrem de frământată, cu insomnii perpetue, pe care el însuşi o situează de cele mai multe ori între 1930 şi 1937. Nu rare au fost situaţiile în care cercetători dintre cei mai serioşi ai vieţii şi operei lui Cioran au preluat aceste date tale quale (vezi articolul meu „Pe culmile insomniei” din Familia nr. 9/2019).

La categoria neglijenţe, cele mai supărătoare sunt greşelile în ortografierea unor nume: Dupont în loc de Dupront (director al Institutului Francez din Bucureşti, personaj extrem de important, căruia Cioran îi datorează plecarea în Franţa – p. 263), şi Michaud în loc de Michaux (fiind vorba de celebrul poet Henri Michaux, greşeala e de neiertat – p. 264).

Unele dintre aceste informaţii greşite, datorate redactării neglijente sau, în unele cazuri, traducerii defectuoase, au fost preluate în diverse studii întocmite de către exegeţi ai lui Cioran, perpetuând neînţelegeri sau fiind chiar sursa unor concluzii eronate. De parcă n-ar fi fost de ajuns, Cioran însuşi a contribuit din plin la deformarea adevărului, repetând până la saţietate în aceste interviuri că anul în care s-a despărţit de limba română, începând să scrie în franceză, a fost 1947; în realitate, ruptura a survenit cu un an mai devreme, în 1946, aşa cum susţin unii cercetători (demonstraţia poate fi găsită în articolul meu „Offranville, 1946: o despărţire a lui Cioran” din Familia nr. 11-12/2017). În van, căci vorbele „scepticului de serviciu” au fost luate drept literă de lege, fiind răspândite cu nonşalanţă în cele patru zări de hoardele de exegeţi de ocazie, fără o minimă verificare…

Cum n-am avut răbdarea să confrunt textul în întregime cu originalul, e posibil să mai fie şi alte greşeli de transcriere ori de traducere. Având în vedere şi timpul trecut de la ultima apariţie, o reeditare mai exigentă a Convorbirilor cu Cioran s-ar impune, cu certitudine.

Ultimul Cioran: „Carnetul unui afurisit”

„Cum autorul nu a dat niciun titlu acestui manuscris deținut de Biblioteca Literară Jacques Doucet din Paris, am convenit, de comun acord cu editorul, să fie intitulat Carnetul unui afurisit, pornind de la un fragment care se prezintă ca o filă desprinsă dintr-un ansamblu numit ca atare”, spune Constantin Zaharia, îngrijitorul ediţiei.

Aşteptat cu nerăbdare de cunoscători, Carnetul unui afurisit apare în sfârşit la Editura Humanitas. În 2019, fusese editat în Franţa, la Gallimard, în traducerea lui Nicolas Cavaillès, cu titlul Fenêtre sur le Rien. Este ultimul dintre manuscrisele inedite ale lui Cioran, predate după moartea sa Bibliotecii Literare Jacques Doucet de către Simone Boué, partenera sa de-o viaţă. Anterior au apărut Despre Franţa, Îndreptar Pătimaş II şi Razne.

Scrise în jurul anului 1945, aceste fragmente cioraniene se înscriu în linia textelor din Razne, fiind dominate de lipsa de orizont, de tristețe și resemnare, surprinzând doar prin frecvenţa referirilor la dragoste – şi acestea plasate însă sub zodia amară a decepţiei.

Cioran pare să fi ajuns într-o fundătură existenţială, din care nu întrevede nicio ieşire, fapt consemnat şi în acest fragment: „Acel ce a plecat cândva la cucerirea lumii, nu ştie c-o să se oprească undeva-n Apus, frânt sub adevărurile poeziei şi-ale dragostei. Din mândria veche şi din setea de răsturnări nu i-au rămas puteri decât spre-a lâncezi-n versurile altora şi-n iubita lui. Sistemul ambiţiilor s-a sfărâmat; visul s-a decolorat; speranţele s-au pierdut în naufragiul sarcasmului. Din erou al propriei vieţi – haimana tristă. Aici ajung începuturile de soartă?”

Aceste rânduri vor fi dezminţite peste doar câţiva ani: în 1949, apărea la Gallimard Précis de décomposition, prima carte scrisă de Cioran în franceză, cu care îşi va descumpăni contemporanii, suficient de uimiţi încât să-l încununeze cu laurii Premiului Rivarol.

rpt

Dinesciană

 La porțile Orientului căzut
 Din cornul lunii-mi fac adăpătoare
 Când țâțele țărânii le sărut
 Mai latră inocența-n fiecare?
 
 Mai dă-mi, o Doamne, îngeri dați cu lac
 Să-mi coasă blând pleoapele când sufăr
 Și-acestui timp mereu bolnav drept leac
 Un ceai călduț din frunze de ienupăr
 
 Și limba dacă-mi scapără hoțește
 Pe crucile sculptate-n caldarâm
 Pe-o iesle îmi schimb sufletul și îmi
 
 Închid şi eu candizii ochi de pește
 La margine de veac când se ivește
 Roua de e rouă sub salcâmi.