Marius MIHEȚ

Marius Miheț, critic și istoric literar.
Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”.
Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia.
A publicat peste 600 de studii și articole în țară și străinătate. Prezent în 30 de volume colective, între care Istoriile literaturii române (2020), Echinox 50 (2018), Cenaclul de Luni (2017) The Child in European Culture (2016). Cea mai recentă carte publicată este 21 Romanian Contemporary Writers (translated by Vanina Bozikova, Фондация за българска литература Publishing House, Sofia, Bulgaria, 2017; în colaborare). A îngrijit și prefațat ediții din Constantin Țoiu (Căderea în lume, Editura Art, 2007; Cartea Românească, 2019; Vrăjeli de buzunar, Editura Art, 2007); Constantin Virgil Gheorghiu (Ora 25 – Editura Ratio et Revelatio, 2017; Editura Sens, 2020), Radu Țuculescu (Degetele lui Marsias, Editura TipoMoldova, 2013). În prezent îngrijește ediția de Opere de Mircea Ciobanu.

Capricii la masculin

Adrian Schiop, Să ne fie la toți la fel de rău, Iași, Editura Polirom, 2021, 192 pag.

Pușcăriașul Alberto din Soldații. Poveste din Ferentari e înlocuit aici de Florin, artificialul polițist, situat, evident, de cealaltă parte a libertății. Numai că astfel e și mai zăvorât în multitraumele eliberate parțial (prin defulările sexuale). Fără îndoială că cititorii lui Schiop se scarpină în cap și senzația de déjà-vu e copleșitoare. 

„All in all”, romanul e dezasamblat, scris parcă într-o doară, sub semnul unui zeu al miserupismului erotoman. La un moment dat, Autorul s-a trezit din transa epigonică și-a încercat să valorizeze un balon de săpun. Oricâtă teorie toarnă la fundația de chirpici, edificiul se clatină la orice adiere. N-am înțeles de ce n-a renunțat Schiop la toate ticurile romglezești, de unde atâtea erori ortografice, în cascadă, cum de spațiile mici n-au o minimă densitate….? Toate detonează un text pe care, sunt sigur, autorul îl simte șubred și irecuperabil, dar pe care-l cârpește la vedere. Lărgindu-l ca o gumă de mestecat pe care nu știe unde s-o lipească fără să fie văzut. 

Un roman ratat care ne spune cât de bun a fost, de fapt, Soldații

Nu-i rămâne mare lucru. După o primă parte dinamică, legată, tensionată, urmează un kebab narativ, „cu de toate”: anecdotică digresivă, reproducere de orice, fragmentarism, numai să fie ceva, de la dialoguri, istorii la amănunte care n-au de-a face cu povestea propriu-zisă, nici n-o crestează în vreun fel. Cum umplutura n-are nici tinichea, ultima se(x)cțiune este și cea în care adevăratul Schiop caută să fardeze catastrofa. Livrează teorii post-, numai că împăcarea cu practica eșecului amoros e tardivă și are tot atâta sens ca un chef ratat înainte să înceapă. 

Cea mai slabă carte semnată de Adrian Schiop este scrisă parcă în scârba contratimpului. Când jocul devine serios, el dă bir cu fugiții sau aruncă din balcon un contraepilog socio-antropologic, care salvează din toate reziduurile povestea unor capricii la masculin.  

Un roman ratat care ne spune cât de bun a fost, de fapt, Soldații

Un scriitor ajuns prizonierul propriei maniere.

Preafericitul Aftene în ritmuri de jazz livresc

Felix Aftene, Lucian Dan Teodorovici, Mustața lui Dali și alte culori. Pictoroman, prefață de Bogdan Crețu, Iași, Editura Polirom, 202

Printre atomizările de după 1990, nerefăcută până de curând a rămas relația picturii cu celelalte arte. Înainte vreme, alături de picto-, așezai cam orice îți trecea prin cap. Retrasă acum în zona ei de confort, pictura are avans în fața artelor post-decembriste (urmată, cred, la mare distanță, de cinematografie și muzică). Literatura, sculptura, teatrul și celelalte se amăgeau că ating prim-planul. Fără să priceapă că interconectarea însemna limbaj reinventat, altă imaginație, discurs inedit etc. Pictura comunica prin limbajul dintotdeauna. Unicul ei avantaj. Destui artiști norocoși câștigă bine, indiferent de țara în care și-au stabilit rezidența. Amintesc doar că tablourile lui Adrian Ghenie ating cote de milioane (de dolari). De o bună bucată de vreme, artiștii români s-au integrat circuitului mondial. Ceea ce, cum știm, despre literatură se spune doar cu jumătate de gură. Ba chiar mușcându-ne buzele.

Din păcate, s-a distrus încă o tradiție prestigioasă. Mai mult, una care avea un destin organic. Pictura și cuvântul creșteau simultan. Dar ca să nu vă plictisesc, mă întorc la amintirile unei categorii de cititori (e bine să-i șantajezi cu nostalgia pentru a transmite o idee nouă). Sigur că picto-poezia era privilegiată. Puțini mai știu câte volume erau scrise cu asemenea intenționalitate. Ce vremuri erau acelea când Brauner colabora cu Voronca (în Restriști), ori cu Stephan Roll, cel din Moartea vie a Eleonorei sau din Poemele în aer liber, ca să nu mai vorbesc de ingenioasele desene ale lui Max Herman Maxy ce însoțeau Paradisul statistic al lui Ion Călugăru…! (O paranteză: nu vi se pare că titlurile din urmă cu un veac sună mai bine, chiar și ele, decât ale contemporanilor?) Reiau amintirile cu gândul la Iosif Iser alături de Ion Minulescu, până aproape de mileniul nou, la Tudor Jebeleanu și Mircea Cărtărescu. Ce să mai spun că Tzara avea, în Midis gagnés, desene de Matisse…

Întregul volum dă seamă despre cum arta își face cuib în perspectivă.

Genial vizionar și un mare nedreptățit a fost Marcel Chirnoagă. Cred că el concura cu imaginația o întreagă industrie de film. Dar mă opresc aici. Nu-i de mirare de ce m-a încântat colaborarea dintre Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici. Am sintetizat-o în „Retrospectiva anului 2020” din numărul trecut. Completez aici câteva idei generoase.

E o impietate să vezi numai coperta volumului Mustața lui Dali. Fără textele însoțitoare, cele 16 tablouri transmit mesajul trunchiat. Lucian Dan Teodorovici scrie mici istorii cu evidentă bucurie. Regăsită. Citind fără tablouri sau privindu-le pe cele din urmă fără text, îți scapă esențialul. Ceea ce leagă cuvântul de culori este textul-ombilic din Mustața lui Dali. Nu-i vorbă că, asemeni Insulei lui Groșan, planeta Artistului e o sumă de prezențe livrești, de necuvântătoare fantaste și pictori zidiți în memoria volatilă. Îi leagă un narator histrionic care lucrează materialul naratologic la vedere, arată cu umor sursele și indică misterios țesăturile textuale. Fără a uita să dea ștafeta tăcerii pictorului, căruia el, artistul cuvântului, îi dăduse glas în 16 pilde despre sensul artei și-al creatorului.

O carte despre cât de mult facem parte din propria poveste și nu știm, despre cum am uitat să privim și să ne închipuim. Asta este Mustața lui Dali. Drept e și că învăluim, ca post-milenariști, prea mult din lume. Iar când lumea se acoperă ea însăși de nonsens, nu mai vedem decât printre striațiile ei. Doar… zărim. Așa încât, o carte precum Mustața lui Dali apare cumva la momentul potrivit. Deși e oricând nevoie de cealaltă perspectivă, de artistul care trăiește lângă noi fără să-i decodăm imaginația decât ca produs finit. Incursiunile funambulești ale lui Lucian Dan Teodorovici și Felix Aftene regenerează alternativele la oricare ipoteză a prezentului. Cu referințele la vedere, cei doi invită să explorăm lumea ce crește neverosimil dintr-a noastră: pictura fiind carne și spațiu din realismul magic, din fantasticul alegoric și din nenumărate suprarealități. La final, toată irealitatea devine miezul concret al realului. Mitizarea se diluează în normă și ritualic, criza inspirației stârnește mișcări tectonice în lumea pânzei și-a hârtiei.

A devenit un loc comun să lipim pretutindeni eticheta de solipsism. Nici vorbă aici. Dimpotrivă. Tot ce e în afara Artistului contează, mai puțin el. Niciodată invers. Ghidați de un narator năstrușnic, ca un spiriduș însoțitor al artistului în 16 ipostaze vesele și melancolice, întregul volum dă seamă despre cum arta își face cuib în perspectivă, despre transferul ei adeseori indicibil.

Secvențele-tablouri sunt dialoguri dinspre fiecare spre oricine. Un adevărat bestiar alegoric înscenat în translații magice. Istorii mici ale ochilor închiși înafară și deschiși înăuntru. După cum urmează: o „canară” galbenă reproșează imobilitatea imaginației absurdiste, ca la Bansky, corbul ateu poate fi desprins din poezia lui Poe sau din suita lui Odin, fluturele alb care vede prin ochiul artistului și-ar dori să nu-l înapoieze, furnicile colonizează cu umbrele poveștilor pielea arhitecturală a artistului, sticletele predă schimbarea perspectivei, insectele numite popular Ochiul Domnului vor o mănăstire conform onomasticii, floarea intermediază cunoașterea prin culoare și miros, Diogene și Prometeu îi cer să reinterpreteze într-un autoportret importanța flăcării uitate, fachirul hindus îl învață cum să vadă gândurile și lumea cubice, Micul Prinț, cu Alice și galeria de eroi ai naivității fantaste sapă imagini în sufletul lichid al artistului, ciuperca psihotropă îi dă idei despre cum să umple golurile lumii cu artiști, spiridușii imaginației sunt exilați pentru ca lumea să trăiască din memoria ei, iar Artistul, ca orice Artist, merge în final să mai moară puțin. Iată sintetizate micropoveștile din carte. Cum spuneam, fără tablourile lui Aftene, tâlcul e diamantin pe jumătate.

Misterul picto-romanului stă în mobilitatea halucinatorie. Poți privi ore în șir personajele lui Aftene, unde ochii închiși și cununa de lauri, nelipsită, desemnează meditația ca fapt unic de-a fi în lume. E semnul de „Nu deranjați!” al artistului. Care se privește intrigat, căci anecdotica realității lui intră în coliziuni psiho-cromatice și existențialiste. Aventurile din Mustața lui Dali au mereu un singur sens și provoacă mai multe. O călătorie în care filosofia privirii și poezia picturii pot crea sofisme de-o clipă și prind rădăcini livrești. În fond, o călătorie spre sine însuși a Artistului – scriitor sau pictor – alcătuită din sinestezia cu chip de ființe diferite. Pentru că vede și ce trebuie și ce nu, Artistul găsește noima și o ține pentru el. În basmul călătoriilor de viață și pânză ale artistului, aventura imaginației se suprapune cu aventura lumii. În Mustața lui Dali, câștigul nu e doar la două mâini, cât la patru ochi. Nu lipsesc tușele subtil-moraliste, vârtejurile inconștientului care lucrează după legi neclare, moșteniri genetice transmise de modele retrăite indirect, câte și mai câte. Oricât de haotică pare ea la prima vedere, Povestea rămâne întotdeauna prinsă în clipa ei, ca inițiere extatică.

Ideea este că scriitorul și pictorul nu doar cuprind lumea, ci acoperă interstițiile ei. Ființe fluide, ca în tablourile lui Dali, ei dau glas formei și contur semnificației. Teodorovici și Aftene pun fiecare jumătate de infinit și lasă cititorul să contemple sâmburele de geneză. Mustața lui Dali este un basm pentru adulții care și-au ucis Micul Prinț cu rațiunea celui care a uitat să se piardă în pânza imaginației.

/

Apocalipsa nevăzută. Proza anului 2020

Un zeu fără cotă aduce haosul

Cu un cinism desăvârșit, anul 2020 ne-a arătat numai teasere despre moarte și năravul bolii; cu toate acestea, trăgând linie în plan cultural, lucrurile s-au contabilizat onorabil. Scriitorii au publicat mult și prost despre pandemie; în sine, tematica n-avea cum să provoace imprevizibilul. Textele despre – apărute în „n” volume, individuale ori colective – trec, cel puțin cu un picior, prin locuri comune. În al doilea rând, nu poți vorbi despre 2020 fără derive cinice ori fără să atingi, fie și la o adică, (auto)ironia sau umorul negru. De la glumele cu și despre hârtia igienică, la invadarea celulelor cu tehnologii hi-tech, la vaccin și grimasele receptării lui, la anul electoral și alianța virus-politician, până la ce mai vreți… dar numai optimist (a se citi „normalitate”) n-a fost. Ba alerte apocaliptice, ba tragedii spontane, ba amenințări…

Brusc, provincia și localitățile izolate au atras ca o vrajă încarcerații urbani. Mă gândeam la scriitori retrași de multă vreme din zarva urbană, precum Alexandru Ecovoiu, de pildă, care trebuie că doar și-a prelungit liniștea, neafectat de transa media. Literatura și-a văzut de ale ei. Cu toate că editurile n-au reușit să iasă din turbulențele zilei. Șomaj tehnic, amânări, suspendări, eliminări, concedieri… Între toate, un câștig – sau cel puțin așa cred: cei din mica noastră industrie au cerut pe o singură voce, mai uniți ca niciodată, ajutor și implicare serioase din partea Guvernului. Până acum, apelurile se auzeau mai degrabă în surdină și se stingeau înainte de-a stârni ceva credibil. Pe deasupra, se și dinamitau rapid, cu lupte interne, fratricide.  

Criticul literar și prăbușirea autorității. Noile autorități: SPA-urile virtuale

În ultimii ani s-a degradat o instituție, altădată celebră în anonimatul ei elitist – a cronicarului de proză: apar cronici puține, cu minime dovezi de lectură integrală. Se poartă la rever furtul ideilor, lectura „pe sărite”, diagonalele fără nicio miză critică reală, reverențe gratuite în fața editurilor, nu a cărții, limbaje critice fără legătură cu textul propriu-zis… Multe altele. Parcă nicicând nu s-a transferat atât de drastică arderea pe rug a criticilor onești în spațiul public. Nicicând scriitorii n-au trăit într-o minciună mai puturos ambalată de lingăi profesioniști în mediile de socializare.

Firește că ei, scriitorii, nici nu mai au cum să vadă adevărul despre „opera” lor; ci doar rea-voință, comploturi, execuții partizane, conspirații… Orice, dar nu onestitate. Așa că scrisul lor aleargă în cerc și autorii zâmbesc tâmp în blițurile căpușelor aculturale cocoțate în virtualități adânc mirositoare. Verdictul suflătorilor de felul lor liniștește, dar e mincinos. Critica literară a fost înlocuită cu un fel de SPA-uri online, unde scriitorii sunt împachetați cu creme canonice și poțiuni magice. Revigorați, autorii așteaptă brusc un Nobel, recunoaștere, loje în manuale școlare… Deodată au opinii… Fără să le pese cu adevărat de realitatea oglinzii critice, scriitorii se lasă îmbălsămați de elogiile impostorilor. S-au înmulțit, în schimb, cumva previzibil, cronicarii de poezie. Nu mai spun nimic în plus, doar repet: câtă vreme poeții sunt mereu și critici de poezie, într-un procent covârșitor, să nu avem pretenții la o literatură sănătoasă și cu valori reale. La noi, comentatorii de poezie nu sunt cronicari, deși destui se închipuie. E ca altădată, cu prestigiul reparatorului de Dacia 1310: oricum și în orice condiții, de nicăieri, cineva, indiferent de pregătire sau posibilități, își dădea cu părerea despre reparația mașinii. Așa și azi, cu inflația aiuristică de așa-ziși cronicari de poezie. O veste excelentă, cu totul surprinzătoare pentru mine: au apărut mai multe voci de cronicari dramatici. Cea din urmă categorie nici nu prea avea, să recunoaștem, obiect al muncii în afara scenei: volumele cu texte dramatice apar la noi mai rar decât eclipsele.

„Critica literară a fost înlocuită cu un fel de SPA-uri online, unde scriitorii sunt împachetați cu creme canonice și poțiuni magice. Revigorați, autorii așteaptă brusc un Nobel, recunoaștere, loje în manuale școlare…”

Dar să revin la proză. Cum spun de un deceniu, proza românească se află pe un grafic stabil valoric. Anual, cam 30 de cărți pot concura pentru premii sau o vizibilitate onorantă. Când nu se întâmplă asta e pentru că criticii sau cronicarii – ori juriile improvizate – n-au citit proză. Căci, dacă poezia sau textele dramatice, ca eseurile și volumele de critică și istorie literară, le poți parcurge cu oarecare lejeritate, având hărțile ideilor la vedere, proza te obligă să o citești cu altă disciplină. Nu-ți oferă nimeni firul roșu, nici nu te învață sau sugerează ce fir să tai de la bomba conceptuală; cronicarul trebuie să-și facă, numai în urma lecturii, harta logistică a cărții – pe care, cel mai adesea, nici autorul nu o vede. Știu, chestiunile se cunosc, reaminteam doar publicului nou, sper, al „Familiei”, câteva criterii de evaluare critică între genuri; cât de simplist sună nici nu contează, măcar o idee să rămână. Un pui de idee.

O ierarhie aleatorie

Hulit mai ales de cei care nu-l citesc dar pretind contrariul, Nicolae Breban oferă o lecție de proză esopică în Act gratuit (Polirom). Nuvelele prinse aici sunt tot atâtea oglinzi ale infirmității memoriei. Filosofia actului gratuit trece la Breban în purtători de ontologii narcotice; ideea concretizată întrece orice stimulent. De aceea, în labirintul vâscos de siluete cotropite de suprasensuri se mișcă un autor-profet, adept al zeificării de-o clipă și al refugiului în forța disimulării. Citiți-l pe Breban de acum și nu veți scăpa de senzația unei misterioase energii vitale născută din accidentele unui exces de destin. În Act gratuit, ideile cotropesc viața și viața se reduce la o ultimă convenție.

Despre genocidul secund scrie Eugen Uricaru în Grădina paradisului (Polirom). Orice formă de ocupație militară sau ideologică aduce cu sine întreaga mașinărie de propagandă, mistificare și experiment; prin exterminarea discretă și desăvârșită a elementelor dăunătoare societății perfecte, ar rezulta o… grădină a paradisului. Despre un asemenea cinism ca spectacol mistic și dialog al fanatismului alienant citim în acest roman ce atacă frontal sensibilitățile autohtone legate de antisemitism. În fapt, un experiment nazist într-un mic paradis moldovean; asistăm la un ghem de confesiuni, religii, doctrine și conflicte dintre cele știute și neștiute în romanele precedente. Dincolo de toate, răul și insinuarea lui prin Neculai Crăciun, cu onomastica lui miraculos-vindecătoare; în fapt, ilustrarea a două concepte înrudite: maleficul cu ambiția diabolicului. Cel mai complex personaj negativ din literatura noastră. Semn că răul, chiar contorsionat de un mic Mesia (Cezar, migrând și el din romanele anterioare), poate transforma un rai în infern și iadul într-un demonic paradis artificial.

O adevărată mitologie a feminității realizează Nora Iuga în Hipodrom (Polirom). Scriitoarea crede în sacralitatea întâmplării mai mult decât în moarte. Iar realitatea va fi depășită mereu de poezia visată. În cele din urmă, realitatea Norei Iuga e o lungă, fastuoasă aventură a evenimentului străpuns de rememorare. Nimic altceva decât acțiune imprevizibilă și esențială, o adevărată anomalie în destin – iată epicentrul retrospecțiilor din Hipodrom. Pentru degustătorii de autoficțiuni vintage, romanul este un spectacol al freneziilor crepusculare.

Cum să înțelegi lumea din interior situându-te, în același timp, în afara ei? În Patimile după Gödel (Polirom) descoperim „evanghelia” unui matematician ce-și descoperă în harul de IT-ist capacitatea zeificării lumii. Apostol și Dumnezeu în egală măsură, Ciprian (Cip) renunță la matematică numai pe jumătate, atunci când folosește miezul ei pentru îndosarierea existențelor. Varujan Vosganian scrie despre mica distopie la vedere, despre speculațiile dovedite și noua putere internaută – dinamitând serviciile clasice de supraveghere. Un Neo ambetat în viețile sub luptă, dintr-un matrix de apartament în care poți înghesui lejer câteva lumi și contrarevoluții.

Despre cum poți revigora baletul întunecat din psihologiile Hortensiei Papadat-Bengescu scrie Mihai Zamfir. Dospit proustian, la foc mic, călinescian, În așteptare (Polirom) alunecă prin epoci și psihologii ca un meteorit artificial echipat cu focoase nucleare. De la patologii inanimate, la supraviețuiri politice și clădiri-portal, la erotomanii labirintice și travestiuri livrești, Mihai Zamfir alimentează ambiguitatea până dă în clocot. Scris cu evidentă pasiune a înscenării istoriei și a dramatizării tipologice, În așteptare acoperă, paradoxal, o întreagă mișcare interioară.

Lumea-scenă se întinde de la un capăt la altul al continentului european în noul roman semnat de Radu Țuculescu. Basm neo-noir, Femeia de marțipan activează un buclucaș roman picaresc din care cresc suspansul, poveștile erotice și explozii carnavalești, fuzionând, toate, într-o realitate barocă de neuitat. Șarje culturale și livrești, vinuri onirice vechi, premonitorii, bucate cathartice pe săturate și multe alte scenarii misterioase se găsesc în istoriile pe care Radu Țuculescu le adună cu haz regizoral. Nu găsești la niciun tânăr prozator vitalitatea lexicală și entuziasmul plastic semnate de Țuculescu. Radu, nu Ion.

Dacă Fellini ar regiza o dramă poetică despre anii optzeci ceaușiști, Veronica D. Niculescu ar câștiga pariul de influență literară. Toți copiii librăresei spune povestea diamantelor ascunse în noroiul urban, în care o Cenușăreasă ghinionistă face minuni ca librăreasă. Minuni însemnând orice gest de bunătate în copilăriile dickensiene ale timpului. O viață secundă, miraculoasă, aduce la lumină Veronica D. Niculescu, dintr-un comunism traumatic, ce-și înghite victimele din primii zori ai speranței. Veți îndrăgi spontan această voyeuristă cehoviană, o Amélie Poulain dezabuzată în totalitarismul românesc.

Memorabilă elegie a degenerării este Bastian de Dora Pavel. Conturul singurătății în familie se umple de sens melancolic odată cu o elaborată dispută monologată. Expertă a disensiunilor întemnițării în trecut, Dora Pavel își așază cititorul în densitatea psihologică specifică unei micro-saga. Excelentă atmosferă și figuri de ceață patologică, o imersiune dublă, în complexul amniotic și hipnoza oedipică.

Printr-o fluidă oglindă realistă a complezenței, din inima Devei comuniste, traversăm în varianta ei elvețiană, ideală până la un punct, în noul roman al Simonei Sora. Numai în prozele scurte ale Gabrielei Melinescu am întâlnit reziduuri grotești și denunțări de viață inactivă cum citim aici. Istorie a rezonanțelor și destin bifurcat, în Complezență citim un dublu destin încolăcit pe spirala psihologică dintre două decenii de sumbră splendoare. Între o viață neîncepută și o moarte incompletă, ca o elegie cu două noduri, Maia revine în Complezență pentru a pregăti frontierele  unei trilogii despre suspansul corporealității.

image description

O matrioșkă biografistă și istorizantă propune Moni Stănilă în Țipă cât poți. Povestea tragi-comică a identităților sparte în bucăți, dintr-o ființă poetică evadată în ea însăși. După Garsonieră în centru (2005), în sfârșit s-a mutat și Antoaneta Zaharia: nu oriunde, nu doar revenind printre literați, ci la marginea romanului, odată cu povestirile din În căutarea lui Porcelain (Cdpl). De astă dată descoperim o hipersensibilă cu buletin de fantastic urban și colecționară de mici felii de realism tragic. Fiecare text are deschisă larg o fereastră. Spre ce anume, rămâne ca răsucirile din final să vă îndestuleze foamea de suspans și lecția despre fragilitatea umană.

Deși nu o recomandă niciodată graba, Florina Ilis a scris și publicat în contratimp o colecție de povestiri. Pandemia veselă și tristă surprinde la scară mică lumea pandemică asemeni unui caleidoscop de tensiuni reciclate, momente și acumulări descătușate, feerii dezechilibrate și pilde însuflețite. Un volum aproape spontan. Magistral spontan e Constantin Abăluță. Mica lui utopie caută să antreneze toate reveriile dintre cuvânt și creier, îmblânzind dicteul automat cu fantastă religiozitate. Astfel trebuie să citim Garsoniera solară a mătușii mele Heralda (Casa de pariuri literare). Smintiți de realitate și captivi ai micilor ei sarcofage mistice, eroii schițelor lui Abăluță pândesc faptul divers ca pe cel mai desăvârșit paradox. Abăluță este cel din urmă artist care știe să construiască pânze lichide ale realității.

Nicio altă carte de proză nu a provocat atâtea comentarii psihotice de cele două părți ale receptării; pentru unii genial, pentru alții, catastrofal, Cronovizorul lui Ștefan Manasia are de toate, de la erotism hiperrealist la supraproducție de locuri comune. Nu m-ar surprinde, peste decenii, ca moș Manasia să povestească nepoților cum a scris proză sedus de-o mahoarcă aristocrată. Cert e că poetul poate construi tablouri în proză cu mai mult talent decât cei blagosloviți din timp cu meșteșugul.

Cam unde era Cărtărescu cu prestigiul în 1994 e Dan Sociu astăzi pentru generația lui. Nu-mi dau seama dacă Pluto în Scorpion trebuia să fie încă un jurnal poetic pe care poetul l-a transformat în microproiectile bukowskiene, fie invers. Cu siguranță, dacă volumul apărea odată cu primul comando douămiist, generația nu era semi-ratată. Încolo, Sociu se aruncă fără parașută în orice imaginar care-i dă senzația unui deficit imunitar. Autoficțiune în cădere liberă, Pluto în Scorpion ne asigură că stânca de jos e o căpiță de fân.

Prin trei narațiuni cu potențial mito-poetic, deopotrivă faulkneriene și contrabalansate proustian, Andreea Răsuceanu aduce Vântul, duhul, suflarea în detectivistica umbrelor vii ale trecutului. Pretutindeni, dârele anxietăților sau amprentele lor provoacă reconstituiri cangrenoase, pe care nici erotizarea sau evaziunile aproximative nu le vindecă. Dimpotrivă. Andreea Răsuceanu ficționalizează istoriile pe scara inegală a intensităților, de aceea, reglajul interior al naratorilor, mica polifonie din roman angajează mereu spectacolul senzorial. La final ai impresia că autoarea putea foarte bine să scrie un volum de picto-poezie în decor de epoci amestecate.  

Când se lasă cotropit de-o idee, Bogdan Răileanu scrie ca în transă. Nu altfel îmi apare Să nu lași moartea să te găsească, alegoria unui… arhetip. Dacă Miorița nu mai spune noutăți, ficționalizarea unor perspective inedite oferă surprize. Amestec ingenios de psihologii sadoveniene topite în predisme molcome, discursul, ca atmosfera create în stilul deja specific, au farmecul unui policier arhetipal. La urmă,  rezistă sentimentul că povestea trebuia scrisă în alt secol. Sau poate a fost, iar talentatul domn Răileanu doar a transcris-o exemplar. Din baladă în baladesc, Bogdan Răileanu scrie mica variantă a morții ca un poem al presentimentului.

Picto-romanul semnat de Lucian Dan Teodorovici & Felix Aftene este oglinda unor contaminări. E imposibil să nu adori picturile lui Aftene, după cum e dificil să nu admiri proza lui L. D. Teodorovici. Înfrățiți, carevasăzică, de supraproducția de fantezie alegorică, doi artiști înscenează mituri pornind de la banalitatea esențială: Mustața lui Dali. Teodorovici umflă cuvintele cu sensuri din încremenirile metafizice ale lui Aftene, intensificând ritualul letargicului abisal și ducând în suprasens noul basm suprarealist. La rândul lui, pictorul traduce realismul magic și tragicul fantast din proza scriitorului în portrete ale interiorizării. E fascinant cum Aftene reușește să deschidă atâta semnificații în ochii închiși. După cum deschid ochii toate cuvintele unui autor fără secrete la vedere.

Hazul nebun consacrat de primii Cațavenci academicieni îl reforjează Ioan T. Morar într-un titlu al zilei: Fake News. Amintiri spumoase, vesele și triste, farse ireale și multă, multă inconștiență frumoasă adună scriitorul în texte despre lumea de ieri și azi. Singura carte de citit în pandemie pentru o evadare cu zâmbetul pe buze în comunismul fără umor.

Seria Lelian continuă acum cu Îmbarcarea către Cythera (Hyperliteratura). Meritul lui Soviany stă în exuberanța naturală cu care urmărește un Verlaine dintr-un secol cu multiple descătușări și minime surprize psihologizante. Scrise sub pavăza lui Dumas, aventurile poetului francez păstrează zațul melodramaticului și dinamica confesiunii romantice. Între închisorile literaturii și cele erotomane, Soviany analizează un inițiat fără odihnă în taine narcotice și sentimentale, totodată – din ce în ce mai dificil de ascuns – în imaginarul viitorului ADN poetic. Deocamdată, cititorii ficțiunii biografice traversează adolescența până la prima maturitate, cu exerciții voluptoase și depresii pe măsură. Ca peste tot în proza lui, thanaticul încetează să miniaturizeze realitatea și o înghite cu totul.

Bogdan Coșa ia o gură de aer rece, de ozon transilvan, în Cât de aproape sunt ploile reci (Trei). E reinventarea/maturizarea lui stilistică. Prin întoarcerea la realismul old school românesc, via Preda și Stancu, plus mixul aproape schizoid de limbaj abraziv și turații tehnologice. La toate astea ajunge după calea lungă a unui, să-i zicem tehnorealism, prin care au trecut destui prozatori de azi și s-au pierdut în alte cele.

Energia narcotică din prozele lui Cosmin Leucuța din Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL) nu are rival în anul tocmai încheiat. Dinamic transgresive, neașteptate în soluții și banale în replica vulgară, povestirile unesc deformarea clipei cu psihologismul tâlcuitor. 

Sub pretextul unui mit autocrat, Ioana Pârvulescu rescrie un basm încântător despre înveşmântarea lumii în frivolitate. Aşa cum Iona din Prevestirea (Humanitas) nu mai vrea să iasă din sufletul femeii, ca un infern acceptat, aşa şi cititorul: acceptă istoria nouă a lui Iona, cel care a uitat până la Dumnezeu şi‑napoi că este om. Ioana Pârvulescu asamblează metaficțiunea istoriografică pe temelia psihologică a unui anti-erou camuflat în profet incert. Un puzzle hagiografic despre aventura unui posedat de sacralitate, rob al propriilor versiuni cu tâlc. Într-un top al romanelor de export, cu șanse de best-seller internațional, locul întâi l-ar ocupa în 2020 Prevestirea.

Un castel de nisip livresc este microromanul Tata mă citește și după moarte (Humanitas). Din raionul tinereții sovietice, Mihail Vakulovski revine la dozatorul istoriei absurdiste, printr-o confesiune ce are toate datele răvașelor celebrului praghez – minus reverențele și stupoarea oedipice. De pe umerii autoironiei ludice și prin ocheanul nostalgiei știrbe, M.V. învăluie cititorul cu soldăței de memorie, niște războinici harmsieni purtători de suprasarcini cu testosteron și biografiste. Niște… testosterobiografisme. Deasupra tuturor, însă, persistă sentimentul unei absențe în fața căreia nu poți zâmbi. Pe cea din urmă o evocă și Radu Paraschivescu în Recviem vesel pentru tata (Humanitas). Citim geneze în sepia, la purtător, răpuse de copleșitoarea absență înainte de-a împărtăși scene comice și triste. Marele risipitor al generației sale, capabil să scrie un roman cult, dar îndrăgostit nefiresc de proza scurtă și publicistică, mi-aș dori ca Radu Paraschivescu să se întoarcă la narațiunile dense, care lasă în urmă demolări interioare.

Cu totul ignorat a fost bijuteria Casa noastră cea de toate zilele (2019, Tracus Arte), romanul fiind urmat anul trecut de povestirile din Ninge la Iasnaia Poliana (Paralela 45). De oriunde le privești, ele sunt atâtea scenarii ale deformării realității. Nelipsit din vertijul thanatic al confruntărilor suspendate, Șerban Tomșa elaborează austerități sentimentale și excese labirintice, confuzii thanatice și acumulări încremenite, toate strânse, ca un ghem, între frontiere mitic-absurdiste și moral-deziluzionante. Într-un ecumenic derizoriu, Șerban Tomșa înfrățește simbolurile, dialoghează în polifonii vesele și triste lumea ce nu se dă învinsă. Scriitorul refuză apocalipsa încercuindu-se de narațiuni care salvează în cele din urmă Povestea. De la apocalipsele blând-parodice ale șaizeciștilor la cele carnavalești-anarhice ale lui Tomșa ori, mai nou, Ganea, e cale lungă, spre folosul prozei contemporane.

Arcă a metaficțiunilor conspiraționiste pe tărâmul unei ruralități cu potențial mitic, Copiii lui Marcel (Polirom) încântă chiar și în paginile de prisos. Debutul Emei Stere seamănă cu focurile de artificii ale celor care n-au sărbătorit multă vreme nimic: lansate deodată, exploziile privilegiază detectivismul social-politic și thrillerul contrafactual, toate pe fundalul utopiei balcanice, luminând portretul unei Românii în miniatură. Patria autoizolată în satul unde s-a întâmplat deja totul. Poate chiar viitorul. Copiii lui Marcel este povestea unei comunități gata să schimbe viața pentru o provocare la doi pași de imaginație. Cu vădită plăcere, Ema Stere se aventurează pe terenul accidentat aflat la interferența antropologiei sociale cu psihologia suspansului, turnând schimbări utopice în intrigi cu potențial exotic. Imaginația unește tot cu naturalețe umorul, teatralitatea, situațiile comice și tragicul pe sute de pagini; iar când relaxarea discursului pare a disloca narațiunea și totul eșuează, taman atunci observăm că a fost numai o pauză de respirație. Căci totul repornește, mai dinamic, pe harta unui maraton al schimbărilor și inițierii în cascadă. Tot la debut, prozele din Fragil de Simona Goșu (Polirom) vorbesc într-o formă sau alta despre imposibilitatea maturizării și despre un anxios sindrom Peter Pan. Melodramatică și capabilă de excese combinate, Simona Goșu sparge colecția cu păpuși de porțelan în orice complicitate simbolică.

„Cum spun de un deceniu, proza românească se află pe un grafic stabil valoric. Anual, cam 30 de cărți pot concura pentru premii sau o vizibilitate onorantă. Când nu se întâmplă asta e pentru că criticii sau cronicarii – ori juriile improvizate – n-au citit proză.”

Amintesc colecțiile de biografii romanțate: scrise în contratimp, dar cu zvâc și entuziasm, ele provoacă oricând lecturi recuperatoare și altele, de distanțare admirativă. Merită aplaudat efortul Doinei Ruști de-a porni în plină criză o colecție de proză la Litera (chiar dacă lipsită de ecouri pozitive, deocamdată). De asemenea, de minimă vizibilitate (pe care încă nu le-am citit) s-au amintit și cărți de Eugen Cadaru, Cișmigienii (Polirom), Bogdan Brătescu, 21 de zile (Eikon), Monica Pillat, Dansul memoriei, Val Butnaru, Manuscrisul lui Zograf (Prut Internațional), Peter Demeny, Splendidul mistreț (Curtea Veche), antologia lui Radu Pavel Gheo, Un drum cu Ceapă (Polirom), debuturile Mariei Orban, Oameni mari (Nemira) și al lui Liviu Ornea, Viitorul anterior (Nemira), Dragoș Ghițulete, Despre Iubire și (alte) ispite (Polirom). Au mai apărut volume de reținut la Junimea, Tracus Arte, Paralela 45, Limes și Nemira. Spațiul nu-mi permite să le amintesc pe toate. Încă o dată: nu există ani slabi pentru proză în postcomunism, doar lecturi puține sau superficiale.

Două mențiuni: cea mai bună carte de proză memorialistică – Ana Blandiana, Soră lume (Humanitas) și cea mai importantă reeditare: Nicolae Stan, Furnicarul (Junimea).

În niciun an nu s-au amplificat și suprapus pe final-început de an atâtea titluri: pandemia a dat peste cap planurile editoriale, iar romane anunțate în 2020 au apărut în prima lună din 2021. Astfel încât prevăd un 2021 de excepție, dacă debutul se menține. Deocamdată amintesc excelentul Om din eprubetă de Nichita Danilov, Vasile Ernu – Sălbaticii copii dingo, Adrian Schiop – Să ne fie la toți la fel de rău, Cristian Fulaș – Ioșca, debutul în proză al lui Bogdan Crețu – Cornul inorogului, toate la Polirom și așa mai departe…


Foto: Pexels.com

Andreea Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea, Prefață de Paul Cernat, Iași, Editura Polirom, 2020, 352 pag.

Ordinea din trecut

Andreea Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea, Prefață de Paul Cernat, Iași, Editura Polirom, 2020, 352 pag.

Cu puțin trecut și mult viitor, scriitorii tineri plonjează în prezent și în ceea ce-i urmează cu nădejdea că zeificarea e palpabilă, fie și o clipă. N-o spun eu, reformulez ideea lui Aristotel din Etica Nicomahică. Tot aici învățam că cel preocupat de ceea-ce-a-fost încearcă, de fapt, mereu, a pune ordine în trecut. Dintre autorii tineri, Andreea Răsuceanu și-a gândit proiectul romanesc în chiar sistemul dezordinii ordonate de altădată. Iată una dintre utopiile dintotdeauna ale literaturii: A pune ordine în trecut! Până și filosoful grec se recunoștea învins, pe urmele lui Agathon, care observase, la rândul lui, faptul că singurul lucru care lipsește divinității este capacitatea de-a schimba ceea ce deja s-a produs. Mizez, ca întotdeauna, pe acei prozatori care știu să scormonească eficient trecutul. Care re-creează. Asemeni unor zei de hârtie.

Pe de altă parte, vizitând trecutul, adesea ne atrag opririle, zice bătrânul Bergson. Ele sunt ceea ce se înrădăcinează în spirit și în iluzia mișcării din trecut. Dacă nu reușim să recompunem bornele imaginare, ne mulțumim cu legăturile memoriei și cu oareșce fast al intermedierilor. Capabilă să gândească evenimente și destine în astfel de repere dinamice, Andreea Răsuceanu e adepta realităților ce se derulează într-o sinergie biografistă.

Având primul ei roman în minte, cititorul pășește în Vântul, duhul, suflarea în ordinea unei scriitoare care se află – ca o Alice matur-întunecată – în geografia Familiei problematice aflată la limita disfuncționalității. Însă nu conceptul magmatic-realist o atrage. Cât relațiile absconse, anecdotica destinului esențial, legăturile tainice dintre poezie și boală, dintre singurătate și trauma lirică, dintre relativizarea adevărului și destinul neutru.

Fascinată de feliile de viață putredă și miraculoasă, de apa vie din cronica de familie, dar, mai ales, slujind realizarea anecdoticii istoriei ca sistem, Andreea Răsuceanu are prea puțin din specificul generației și mult din ADN-ul scriitorilor mai vechi. Descrierea se substituie acțiunii, ca la Țoiu și Bălăiță, digresiunile și învăluirile au familiaritatea unor Titel și Adameșteanu, iar tensiunea interiorizării aduce cu evantaiul emoțiilor din proza Danei Dumitriu și a Dorei Pavel. Probabil că de aceea, în Prefață, Paul Cernat spune că, structural, ea este o „crepusculară”. Dintre străini, ca o umbră esențială e poetica faulkneriană, dizolvând pasiunile și naratorii într-un estuar discursiv.

„Andreea Răsuceanu combină docu-ficțiunea cu poezia mitică în cele mai neașteptate nuanțe.”

Descoperim, așadar, în Vântul, duhul, suflarea, suma de arcuiri interioare, de punți ale inconștientului și alte așijderea, răspândite de-o parte și de alta a timpului. Dar mai ales din jurul ierarhiei emoționale din familie. O saga a apropierilor și îndepărtărilor misterioase, joc psiho-mitic la cele două capete ale muțeniei captive, romanul reface în cele din urmă tocmai harta interiorităților tulburate de himera absențelor. Nici nu contează realitatea istorică a afecțiunii neelucidate. Cât pasiunea biografistă din istoriile totdeauna capricioase.

După cum jocul celor trei cuvinte biblice din titlu revin, indiferent de epocă, la fel de incerte precum absențele. La fel de concrete precum amintirea individuală. Nu există scenă nodală (chiar în naștere și moarte), fără ca cele trei să nu însuflețească un sens cumva translucid, dar împovărător, pentru căutătorii noimei din propriul labirint. Deși, fundamental, ea aparține realiștilor fantaști cu priză poematică, imaginarul Andreei Răsuceanu are densitatea aerisită a impresioniștilor.

Narațiunile traumei

De asemenea, trei romane se citesc în Vântul, duhul, suflarea, vibrând polifonic cu termenii din titlu. Primul este, să-i zicem, romanul Electrei (al fiicei): Iolanda asimilează pe Constantin și Tamara aproape ca într-un basm în care mama vitregă dizolvă ceva demonic în răceala ei emoțională. Andreea Răsuceanu organizează narațiunile pe expresia unei continuități: de aceea, povestea Iolandei va fi, ca a tuturor protagoniștilor, istoria unei anxietăți. Ca declanșator mitic, satul C. resoarbe și distribuie sensurile în toate biografemele; cu toate acestea, Iolanda Vasilescu trăiește inchizitorial memoria afectivă. De la copilăria dunăreană la cariera de avocat, Iolanda Vasilescu refuză maternitatea pentru că nu vrea nicio identificare cu G. Vasilescu, soțul aventurier plecat spre America, însă ucis în Dunărea iugoslavă. Nu colectivizarea, nici violența de orice fel atrag în romanul Iolandei, cât poezia viscerală a zeului Frică, pe care scriitoarea o introduce în fiecare protagonist.

Finalitatea desăvârșește psihologic natura unei feminități ultragiate. Nu-mi aduc aminte să avem în literatura noastră un monolog al maternității spasmodice cum se întâmplă aici. Sigur, tematizarea a fost adesea fructificată. Dar în Vântul, duhul, suflarea, discursul interferează cu istoria sinestezică, iar grotescul maternității reprimate distruge orice geneză. În scena cu primul născut al Iolandei, Andreea Răsuceanu pornește de la un pretext proustian și aplică o consistență expresionistă, momentul rostogolindu-se, cum procedează frecvent autoarea, în direcția poeziei epice.

„Roman al exilării maternității și al țipătului mut, Vântul, duhul, suflarea este o dramă a feminității și un labirint al câștigării-pierderii afecțiunii.”

De sub acest voal expresionist al feminității crește obsesia absenței și a non-existenței – cele două personaje abstracte din istoria psiho-socială a romanului. Complicațiile postnatale, acoperite de cromatismul specific expresionist, dialoghează cu vocea traumatică ilustrată de senzația că lumea e acoperită de un clopot negru. Andreea Răsuceanu combină docu-ficțiunea cu poezia mitică în cele mai neașteptate nuanțe.

Roman al exilării maternității și al țipătului mut, Vântul, duhul, suflarea este o dramă a feminității și un labirint al câștigării-pierderii afecțiunii. Despre cum, vorba lui Sartre, fiziologicul este reintrodus în conștiință. Tot în tonuri expresioniste nu trebuie uitat Orașul – „Bucureștiul era urât, incredibil de urât. Un deșert e asfalt cenușiu, ca o blană de șobolan tocită, întinsă peste tot orașul”.

Tot un monolog visceral este și romanul oedipic, al fiului: M. reface contrastul semi-oedipic și încearcă să developeze fotogramele tatălui absent. Pentru el, tatăl de hârtie rămâne o ficțiune (în termenii lui Lacan) și mai puțin un declanșator. Autoscopia traumatică se dublează citind, după 1990, memoria instituțională, din arhivele Securității, despre „Marele Înecat”. După romanul fiicei, cel al fiului cultivă notele înalte de dramatism senzorial, analizând siluetele unei nebunii nedesăvârșite. La fel ca mama lui, M. întregește anxietatea de separare, cu tentația dovezilor palpabile, nu doar încarcerat în sinteza sensibilităților.

În fine, al treilea roman este unul dublu stratificat – fanariot și mitologic: povestea lui Mihalachi Chicuș, „Ologul”, figura simbolică din miticul „C.”, trecând, în preajma lui 1860, prin tulburări erotice și politice, dar, mai ales, înfrățindu-se cu boala și depresia, mai mult decât cu orice plăsmuire. Narat la persoana a treia, el are un protagonist care asigură unitatea unei, să zicem, protoistorii psihologice. În sensul activării unei tradiții introvertite dintr-o lume aflată la apogeul extrovertirii.

Așadar, cele trei micro-romane împart adevăratul protagonist, anxietatea, resorbită în imaginea unei familii imposibile, ceea ce duce la infertilitate și refuzul maternității, de orice fel. Totodată, naratorii trăiesc infirmitățile (absențele din familie, defectul fizic și deziluziile) ca pe o stare specifică, consemnată drept destin (întins de dinainte de abdicarea lui Cuza și până dincolo de Revoluția din 1989).

Nu pot să nu remarc că toți protagoniștii au voințele atrofiate, fiind dezinteresați de putere; numai Iolanda, după depășirea traumei sociale, începe ascensiunea politică și profesională. Încolo, bărbații sunt slabi și previzibili, prăbușiți în mirajul trupului și voluptățile interzise.

Probabil că, întâi de toate, Vântul, duhul, suflarea este un roman al infidelităților. Textul, realitățile, memoria și identitatea își au propriile infidelități. Există scene în care amorțirea memoriei însuflețește brusc trecutul prin producerea de intensități sinestezice. Adevăratul miez al cărții îl convoacă scenele apropierilor. Poetica lor e atât de meticulos clădită, încât despărțirile par mereu neverosimile. Întreg romanul este asamblat cu imaginație plastică și sensibil la poezia imaginației. Domină, însă, verdele/verzuiul și, ca stare cromatică – întunericul/întunecatul. Cele din urmă apar cu frecvență apăsătoare, un refren ce imprimă (cititorului) o stare de veghe, tensionând totul, de la text la imagine. Vântul, duhul, suflarea este romanul stărilor contorsionate.

„Probabil că, întâi de toate, Vântul, duhul, suflarea este un roman al infidelităților. Textul, realitățile, memoria și identitatea își au propriile infidelități.”

Dintre toate, deopotrivă cheie și boltă a romanului este anecdotica visceralităților de familie. Netemătoare să calce desculță pe teritoriile depresiei cronice din lumea personajelor, scriitoarea găsește poezia abstractă a realității în teroarea mimată și abundența ascetică.

Universul prozei ei aparține prizonierilor unei traume ce se suprapune cu destinul.

Memorabile rămân dezechilibrele, de orice fel. Nu mă îndoiesc că, despre ele, Andreea Răsuceanu ar putea scrie două vieți. Vântul, duhul, suflarea este un roman al trupului și bolii, o poezie a umbrelor vii. Romanul se putea numi și „Strigătele”. Pretutindeni, dârele anxietăților sau amprentele lor provoacă reconstituiri cangrenoase, pe care nici erotizarea sau evaziunile nu le vindecă. Dimpotrivă. Pentru că Andreea Răsuceanu trăiește istoriile pe o scară a intensităților fragile. Reglajul interior al naratorilor, mica polifonie din roman angajează mereu spectacolul senzorial. La final ai impresia că autoarea putea foarte bine să picteze povestea sau să-i dedice un volum de poezie.

Roman al vulnerabilităților din triada frică-boală-singurătate, prospectare poematică a surzeniei maternității și a tăcerilor zgomotoase, Vântul, duhul, suflarea e un catalog al fricilor înghesuite în stări alternative de captivitate. Psihodrame intense la focul istoriei mici, lumile din roman reconstituie convalescența din istorie și pe cea a memoriei din familie.