Radu BEJAN

Radu (Dumitru) Bejan (n. 1996) este absolventul Facultății de Litere din Oradea, Specializarea română-engleză (Promoția 2018) și al Masteratului Literatură română – Relevanțe europene (2020).

Aviz amatorilor

Șerban Axinte, Scrâșnetul dinților, Cartier, Chișinău, 2021

În cultura română există mulți oameni care scriu versuri.

Există mulți oameni care scriu versuri și foarte puțini poeți. Se poate spune că în ultimii ani am avut parte de o inflație de cărți de poezie, situație favorizată și de benevolența anumitor voci ale criticii literare, reprezentate de opinenți mai mult sau mai puțin avizați/relevanți. Multe stihuri, mulți trubaduri de ocazie și incredibil de puțină esență. Și totuși, printre hoardele de veleitari și turmele de aproape-poeți, aceștia din urmă fluturând cu mândrie prin textele lor tertipurile și clișeele generațiilor din care ei consideră că fac parte, există și cei care scriu poezie, care creează artă și care, căutând răspunsuri în sine și nu în cei din jurul lor, reușesc, de multe ori inconștient, performanțe literare memorabile.

Consider că aceasta este situația și în cazul lui Șerban Axinte. Scrâșnetul dinților este o carte de poezie în care sunt adunate stări intense, conservate fără prea multe adăugiri. Stilistic vorbind, poetul dovedește că, într-adevăr, less is more, împodobindu-și poezia elegant, rezistând tentației arabescurilor inutile. Dincolo de ceea ce este totalmente Șerban Axinte, mai putem identifica două direcții stilistice care, în unele momente, preiau controlul fără să facă notă discordantă: pe de o parte, vorbim (păstrând proporțiile, în mod evident) despre finețea poetică a unui Paul Celan aflat la maturitatea sa artistică, mai ales în finalurile unor poeme (dar nu numai) precum ***(p. 52), eu nu sunt cel adevărat, sunt altul, lipitorile, tu ești etc. Pe de altă parte, putem observa biografismul contondent caracteristic unor poeți de după 2000 (Dan Sociu, de pildă), prezent rezidual, cu precădere în prima parte a cărții.

Volumul este structurat în patru părți: Bad-uri, Vitrina frigorifică, Viața la business class, Sent files. Primele trei au rolul de a ne introduce în diferite dimensiuni ale existenței, convergând în cea din urmă, care vine ca o însumare, ca o concluzie a tot ceea ce a precedat-o. De la universul ermetic al ospiciului, cu nevrozele și exploziile de delir aferente, la spațiul familial, până la heterotopia apărută ca rezultat al iubirii, cu intensitățile ei specifice, Șerban Axinte reușește, după cum afirmă și O. Nimigean, o poetică de „limită a limitelor”.

Scrâșnetul dinților este o carte de poezie în care sunt adunate stări intense, conservate fără prea multe adăugiri. Stilistic vorbind, poetul dovedește că, într-adevăr, less is more, împodobindu-și poezia elegant, rezistând tentației arabescurilor inutile.”

Cartea ne introduce încă din primele sale cuvinte într-un univers blurat al bolii, al nevrozei: „a trecut vizita, haloperidol în doze mari pentru cei care/ vor să uite de ce sunt aici […]”. Poetul va rămâne în continuare în această primă parte a cărții posedat de resemnare, stare care va atinge paroxismul în al șaptelea poem („lumea n-o să mai fie salvată de noi, alții la rând, alții cu/ mai puține leduri pe creier, noi ne rotim, facem rotocoale/ ca să putem fi văzuți de sus, dumnezeu se uită în altă/ direcție[…]”). Chiar dacă ceea ce ține de exterior, de ceilalți, poate să influențeze anumite stări, totuși poetul conchide că „nimic/ nu/ te/ mutilează/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate;”.

Ce Șerban Axinte încearcă în Vitrina frigorifică, anume o poezie a intensităților, extrase din diferite momente ale vieții, având adesea în centrul ei familia, este sintetizat în poemul respirație asistată („m-am născut cu puțin înainte ca la radio/ să se difuzeze trei zile și trei nopți/ concertul pentru vioară și orchestră de beethoven./ […].// au trecut patruzeci de ani de atunci,/ acum știu că fiecare amânare nu e altceva decât/ respirație asistată.”) Prin alte titluri ale acestei secțiuni a volumului, precum trei tablete nurofen forte, playmate sau unui tată, poetul explorează traumaticul de sorginte familială și se studiază pe sine în acest context, afirmând că „în orice caz,/ am lăsat în urmă o viață ca un lanț de comoții/ abia acum mă văd în carne și oase:/ un bărbat înalt și frumos,/ un veritabil playmate masculin/ în noul pomelnic al familiei” (playmate).

Viața la business class are ca principală temă dragostea, Șerban Axinte izbutind să evite capcana dulcegăriilor grețoase. Din nou, vorbim despre expunerea unor limite pe care nu poetul, nu odată, le forțează. La fel ca în restul volumului, autorul produce câteva afirmații memorabile precum „ne-am tamponat rănile cu țigări aprinse/ să nu se extindă infecția” (cea mai cinstită formă de dragoste) sau „asta a fost ziua, să pășim prin ea/ să ne zvârcolim în lumină răpuși de neîncredere;/ să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică” (amintirea) sau „trăim totul azi/ pentru că sigur vor veni zile mult mai frumoase” (frumusețea cauzează moarte subită). Dincolo de toate discuțiile legate de tehnici, Șerban Axinte a creat o poezie frumoasă, fapt valabil pentru toată cartea, dar mai ales pentru această parte.

Dincolo de toate discuțiile legate de tehnici, Șerban Axinte a creat o poezie frumoasă.

Ultimele poeme ale cărții, adunate sub titlul Sent files sunt dovada faptului că ne întâlnim cu o construcție poetică riguroasă. Adunând simboluri, metafore și alte elemente care și-au făcut apariția anterior, reluându-le și, în unele cazuri, așezându-le într-un nou context, poetul încearcă să sintetizeze. Se poate observa, astfel, că Scrâșnetul dinților este construit după un anumit plan, că are o anume arhitectură și că nu este doar o culegere de poezii. Toate limitele intrinseci, toate trăirile intense, toate dimensiunile esențiale condiției umane (iubire, viață, moarte) sunt prezente în ultima parte a cărții, fiind integrate elegant în poeziile din finalul volumului care, deși însumează mai multe direcții, sunt dovada unui discurs poetic bine gândit.

În Scrâșnetul dinților, autorul caută să exploreze dimensiunile esențiale ale alterității și, în mare parte, izbutește. Înarmat cu un discurs poetic elegant, bine temperat, Șerban Axinte vine cu o carte care impresionează, în primul rând, prin frumusețea poemelor. Este o carte de poezie în care autorul nu se ferește de sine în niciun fel, în care coboară în profunzimile sale cele mai adânci. Scrâșnetul dinților este un volum memorabil, aflat mult peste media valorică a poeziei românești din extrem-contemporaneitate.

Aviz amatorilor: asta este poezie!

Marea Parcare

Sebastian Big, Free Parking: Spre Automat Plata Parcare, Ed. frACTalia, București, 2019

Pentru Sebastian Big parcarea reprezintă metafora spațiului cultural occidental: somnolența existențială colectivă, specifică unor culturi ajunse într-un punct al autosuficienței, este etosul respectivelor spații. Free Parking: Spre Automat Plata Parcare este, ca intenție, un manifest politic. Cu o structură poetică minimalistă, volumul este o sumă a căutărilor argumentelor anti-capitaliste, construite prin contrast. Specificitatea structurală a creației este variabilă, trecând treptat de la o arhitectură riguros construită (care se regăsește, de exemplu, în primul poem al volumului, APERCEPȚIA TELEPORT LITORAL) la forme poetice cu ingerințe ale dicteului automat (vezi ultimul titlu din volum, ANA PAU KER).

Free Parking este, în cadrul operei lui Sebastian Big, echivalentul momentului Zenobia pentru Gellu Naum: găsirea unei forme hibride, dar viabile, care să conțină incursiunile experimentale, dar și forme și tehnici de creație deja clasicizate. Însă, spre deosebire de minunata proză a ultimului mare suprarealist european, Free Parking este un eșec din punct de vedere estetic. Cu un imaginar extras din mundan, literaturizând parcarea și tot ce ține de ea, atât literal, cât și metaforic, Sebastian Big împinge un discurs politic – cel mai probabil principala miză a volumului – fără a încerca să performeze din punct de vedere stilistic sau estetic. 

Direcția politică este bine reliefată și ușor identificabilă; este vorba despre un anti-capitalism (chiar anti-consumerism) care își trage seva din scrierile Școlii de la Frankfurt. Critica unor staze societale și culturale precum uniformizarea omului prin consum și transformarea culturii în scop economic, astfel aducând arta într-o formă coruptibilă, șablonizabilă, aduce aminte de studiul Dialektik der Aufklärung (Horkheimer, Adorno). Din acest punct de vedere, poezia care deschide volumul (APERCEPȚIA TELEPORT LITORAL) vine ca o confirmare: „Acel/ Sentiment/ Comercial// Cerul/ Albastru/ Înstelat// Din/ Parcarea/ Kaufland// Fisele/ De Cărucior/ Și thuringherul”. Vorbim despre o arhitectură poetică riguroasă în cazul poemului de față, fiecare vers din terțet având un rol funcțional: rolul de marcă identitară pentru dimensiunea umană este îndeplinită fie de primul vers (în cazul strofelor I și III), fie de al doilea (strofele II și IV); celelalte două funcții au o relație de interdependență, prin ele realizându-se contrastul, acesta din urmă fiind forma artistică fundamentală pentru poemul în cauză. Este vorba despre interiorul uman, viu, visceral, pe de o parte, iar de cealaltă parte spațiul sterilizat, ordonat al societalului. Astfel, avem următoarele contraste: acel sentiment – comercial; cerul albastru – înstelat; din parcarea – Kaufland (aici, parcarea ca metaforă a spațiului cultural, poate chiar a spațiului uman); fisele de cărucior – thuringherul (consumerismul, imperativ al vieții în capitalism). În mod voluntar (sau nu) în cadrul poemului de față apare unul dintre puținele artificii stilistice reușite din volum, prin compararea cerului înstelat cu fisele din parcare.

Culegând bucățile de informație răsfirate prin întreg volumul, putem deduce direcția politică dorită de autor, anume aceea a unei stângi contemporane, interesată mai degrabă de latura socială, dar și de ecologism, și mai puțin de aspectul economic.

Poetul încearcă o artă poetică prin GHICIRE EDUCATĂ (de la englezescul ‘educated guess’, fiind încă o formă de șablonizare, a limbajului în cazul de față, numele poemului participând prin simpla sa existență la conturarea conceptului întregului volum): „Parcările,/ Terenul/ Sfînt// Pe care oamenii/ Se Întâlnesc// Cu Autovehiculele/ În Stare/ De Repaos”. Evidențierea castrării spiritului creator, a elidării ideii de originalitate din arte, este ceea ce Sebastian Big încearcă aici: omul devine o mașinărie care funcționează doar când societatea are nevoie, starea de „repaos” fiind norma în restul timpului, anume în punctul în care gândirea critică ar trebui să își facă simțită prezența. Ghicire Educată este un Eu cred fără implicații sau ecouri sociale și, mai ales, fără un context al disidenței, asemeni celui în care Ana Blandiana se afla când scria despre poporul român că ar fi un popor vegetal.

Culegând bucățile de informație răsfirate prin întreg volumul, putem deduce direcția politică dorită de autor, anume aceea a unei stângi contemporane, interesată mai degrabă de latura socială, dar și de ecologism, și mai puțin de aspectul economic (considerându-se că morfoza la respectivul nivel se realizează ca un efect în atingerea stărilor dorite în celelalte dimensiuni). Un exemplu potrivit este DELFINI MURIND ÎN OCEANE („Coșmarul/ Aerului/ Condiționat// Motorul/ Diesel// Lăsat/ Să Meargă/ În Parcare”). Sebastian Big ne indică faptul că motorul societății occidentale de azi este consumerismul, iar prin el, prin procesele necesare pentru păstrarea lui în aceleași forme și proporții, aducem daune mediului înconjurător.

Free Parking: Spre Automat Plata Parcare trebuie judecat în funcție de ce dorește cititorul să găsească.

Dincolo de caracterul militant al cărții, poetul caută sincronizări și cu latura intrinsecă: există câteva poezii prin care Sebastian Big încearcă suprapunerea discursului politic și a problemei alterității în contextul societății contemporane, izbutind o multilateralitate ideatică. Astfel, omul ajunge în centrul discursului poetic, regăsindu-se în felurite ipostaze. Spre exemplu, poetul încearcă o proiecție postumană, simplă, dar eficientă în intenția sa, în FĂRĂ TITLU NR.1: „Sentimentul/ Parcat// Pe trotuar/ Ca un SUV// Va fi/ în final/ Ridicat// De mașina/ De tractare// A Inteligenței/ Artificiale”. FĂRĂ TITLU NR.2 mută direcția discuției înspre latura politică, prezentând, însă, în continuare, dimensiunea umană, mai exact o posibilă ipostază perceptivă în contextul capitalismului: „Inferno/ Pavat// Cu// Inițiative/ Private/ Parcate”. În FĂRĂ TITLU NR. 3 poetul coboară sau, mai bine spus, intră în totalitate în spațiul intrinsec, încercând o cartografiere a interiorității: „Mașina/ Hibridă/ A Supraomului// Se odihnește/ Activ// În parcarea/ Supraetajată// Din beton/ Armat/ Vibrat”.

Free Parking: Spre Automat Plata Parcare trebuie judecat în funcție de ce dorește cititorul să găsească. Poate fi un manifest politic care se înscrie, cu succes, în stângismul occidental actual, un breviar al șabloanelor din societalul extrem-contemporan, un volum-concept în care alteritatea, în chip de concept, este pusă în diferite ipostaze perceptive. Per total este o carte de poezie care nu reușește să strălucească, eșuată fiind din punct de vedere stilistic în cea mai mare parte, în multe momente chiar sterilă, cu excepția unor mici și sporadice artificii artistice, principala izbândă a volumului din acest punct de vedere fiind înscrierea într-o zonă experimentală a poeticii autohtone, spațiu în care Sebastian Big este una dintre figurile relevante.

/

Anul poetic 2020

Vârfuri

Mă uit înapoi și dispare – Teona Galgoțiu (OMG)

Mă uit înapoi și dispare este un volum ciudățel, foarte diferit de tot ce se publică în poezia mainstream. Pornind din zona biograficului, poetica Teonei Galgoțiu se dovedește a fi inteligentă, știind să opereze în și prin spațiu pentru a transmite. Exploziile suprarealiste și apetența pentru simbol, gravate clar prin intermediul unei voci stabile – iată elementele care îmbracă scheletul biografic al poeziei. Deși aflată la debut, Teona Galgoțiu impresionează prin omogenitatea creației sale poetice.

Sputnik în grădină – Gabi Eftimie (OMG)

Poezia din noul volum al lui Gabi Eftimie este una de notație doar în aparență, miza fiind la nivel ambiental, senzorialul devenind, astfel, nu doar un instrument al percepției, ci un veritabil conductor ideatic. Încercând o subtilă direcție expresionistă, poeta pare să încerce prin Sputnik în grădină să ne arate că pierderea acuității senzoriale este un indicator al dezumanizării. Probabil cea mai bună carte de poezie a anului 2020.

Alwarda – Ruxandra Novac (Pandora M)

Creionând un univers post-fractură, Ruxandra Novac prezintă o lume trecută prin filtrul nevroticului, descompusă și recompusă în funcție de stările de agregare ale eului. Resemnată, pentru că „viitorul e fix”, poeta poate doar să asiste cum dezechilibrele interne îi poluează percepția asupra lumii. Cel mai reușit experiment poetic al anului.                

biocharia. ritual ecolatru – Mihók Tamás(frACTalia)

În biocharia. ritual ecolatru Mihók Tamás reia forme și tendințe deja existente în poezia ultimilor ani din România, îmbrăcându-le într-un discurs ecologist și dându-le noi sensuri. Înarmat cu puternice tușe expresioniste și cu o tonalitate post-apocaliptică, poetul propune o incursiune într-o posibilă viitoare lume post-antropocentrică.

Raftul al doilea

Civilizații – Olga Ștefan (Paralela 45)

Trecând prin spații care cauzează alienare, interacționând cu oamenii care sunt specifici acestora și care le potențează, poetica Olgăi Ștefan nu este doar o simplă formă de expunere a traumelor, ci o descriere a unui întreg proces. Percutantă, cu jocuri stilistice puține, dar plasate eficient, poeta ne introduce, treptat, personaje care prind contur (și, astfel, apar diferite tipologii: tatăl absent, iubitul ca remediu temporar pentru diferitele angoase etc.) Iată, deci, atât civilizațiile ca spațiu, cât și civilizațiile (oameni) pot cauza traume.

Expectativa luminoasă – Andrei Dósa (OMG)

În Expectativa luminoasă Andrei Dósa propune o poetică a fragilităților cotidiene: fie că vorbim despre fantezii, fie despre frustrări (sexuale și nu numai), fie despre orice altceva care ne sparge liniștea, soluția este să ne retragem într-o stare de imponderabilitate, într-un safe space, într-o „expectativă luminoasă”. Fără a-și propune multe, Andrei Dósa izbutește, fără îndoială, să transmită ce și-a dorit într-un volum curat din punct de vedere stilistic.

Fotocrom Paradis – Deniz Otay (OMG)

Primul lucru care îți sare în ochi atunci când citești Fotocrom Paradis este frumusețea poemelor. Cu o metaforă bine cântărită și bine gândită, Deniz Otay reușește să impresioneze la nivel stilistic. Miza volumului este reprezentată, însă, de rămășițele de memorie (poate rămășițe de umanitate?), expuse printr-o voce dezumanizată, expunând traume, angoase etc., împingând discursul poetic într-o zonă a postumanului.

Satao – Radu Nițescu (Casa de Editură Max Blecher)

În Satao ne sunt prezentate cadre biografice, rămășițe de memorie, cu un ton naiv, lipsit de vlagă, având un militantism ecologist rezidual. Curat din punct de vedere teoretic, prezentând direcții prezente în extrem-contemporanul occidental, noul volum al lui Radu Nițescu este, pentru mine, surpriza anului 2020.

Raftul al treilea

Aer păsări bere – Vlad Drăgoi (OMG)

Aflat pe un teren poetic fertil, în care tonul ludic, de o seninătate dusă la extrem, devine o formă de autoapărare în fața melancoliei, depresiei etc. Vlad Drăgoi eșuează în a găsi nuanțările necesare, ruperile de ritm în registrul tonal fiind mult prea rare, volumul căpătând un aspect unidimensional.

Ale noastre dintru ale noastre – Moni Stănilă (Casa de Editură Max Blecher)

Pierdută într-un discurs copilăresc, naiv aș adăuga, Moni Stănilă face o critică generică a societății de consum, după care găsește rezolvarea în latura mistică a existenței. Volum slăbuț, superficial.

Borne – Maria Postu (Școala Ardeleană)

Prin Borne, Maria Postu își propune să scrie o poezie a vârstelor, căutând, de fiecare dată un sâmbure de copilărie (folosită de multe ori ca refugiu). Conceptul nu este unul rău, însă problemele apar la nivel stilistic: metafore (mult) prea facile, simboluri vârâte fără nicio noimă în text etc.

Când ai sufletul plecat – Alexandru Roșu (Paralela 45)

Alexandru Roșu ne prezintă o poezie a cotidianului, a fragilităților aferente acestuia. Fără a fi sclipitoare din punct de vedere stilistic și cu o linie ideatică deloc originală, putem spune că vorbim despre o carte aproape decentă de poezie.

Mic dejun la Frida – Angela Baciu (Tracus Arte)

De-a lungul unui fir pseudo-narativ care ia forma unei povești de dragoste Angela Baciu realizează un breviar al stângăciilor (de orice fel). Umană, chiar simpatică, nu este o carte de poezie care să își propună multe.

nu striga niciodată ajutor – Mircea Cărtărescu (Humanitas)

Cauza unei polemici acide în presa culturală mainstream, nu striga niciodată ajutor pare a marca un punct de turnură în cariera literară a lui Mircea Cărtărescu: încadrabil fiind în sistemul literar cărtărescian, cu un discurs poetic minimalist, volumul este, totuși, inconsistent, chiar slab aș spune. Vorbim despre o carte în care poetul caută și se caută.  

Numele tău e cea mai frumoasă declarație de dragoste – Marius Tucă (ART)

Marius Tucă reușește să adune în noul său volum o multitudine de clișee literare. Sirop nediluat.

o zi pe care am locuit-o cândva – Nicolae Teoharie (Tracus Arte)

În o zi pe care am locuit-o cândva se încearcă o poezie a singurătății. Spun încearcă pentru că singurul lucru pe care l-am putut deduce după lectura volumului este că autorul trebuie să fie apoetic. O carte de poezie fără simțul proporției și contextului, deseori înșiruind fără discernământ metafore, care la rândul lor, în unele momente, nici măcar nu au sens.

Poeme de consum – Relu Cazacu (Tracus Arte)

Oscilând între o critică generică a societății de consum și un spațiu poetic interioriza(n)t, Relu Cazacu ne prezintă un volum decent, fără mari reușite.

șaizecișișase – Octavian Soviany (Casa de Editură Max Blecher)

Angrenat într-o poetică simplă, cu un criptic rezidual, Soviany pare să fie posedat de dispreț și resemnare. Recapitulându-și viața și punctele ei intense, meditând într-o introspecție (aproape) continuă, poetul ajunge la concluzia că „poezia e un/ prezervativ consumat/ la care oamenii/ se uită cu scârbă”. șaizecișișase nu este genul de volum care să își propună să facă multe. De fapt, el are rol terapeutic pentru poet, nu pentru cititor, tocmai de aceea Soviany scrie fără a se gândi la calitatea poeziei. Volumul este unul slab, dar este un fapt asumat.

Un om mai important decât oamenii – Lucian Brad (OMG)

Un proiect interesant ca intenție, dar care (se) ratează prin execuție: deși un demers colectiv destul de bine închegat, calitatea poeziei în sine este una destul de slabă.


Foto: Pexels.com

/

Ziua în care a murit John Lennon – un breviar al angoaselor adolescentine

Gelu Diaconu, Ziua în care a murit John Lennon, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2019

Ziua în care a murit John Lennon este genul de volum de croit, parcă, pentru a te regăsi în el: fiecare bărbat trebuie să treacă prin purgatoriul adolescenței, pentru ca mai apoi să își găsească liniștea și echilibrul maturității. Gelu Diaconu expune câteva dintre frământările sale din tinerețe în mod transparent, fără a căuta ermetizarea textului. Locurile și oamenii, dar și angoasele vârstei, creează nuclee poetice vii, pulsatile: singurătatea, frustrările sexuale adolescentine și refuzul de care orice tânăr trebuie să se lovească, atmosfera apăsătoare intrafamilială, cartierul jegos, decrepit, cu blocurile gri-șobolan, populat de tot felul de figuri dubioase și chiar regimul politic, venit ca o peliculă care cuprinde totul, înghițind tot ceea ce pentru un tânăr poate reprezenta o urmă de speranță.

Trecerea prin poemele volumului, notate numeric (de la 1 la 50), este, de fapt, observarea unui proces formativ: inițierea tânărului în imperfecțiunile vieții, în impuritățile societale, expunerea la părțile mai întunecate ale umanului. Atitudinea estetică este, parcă, desprinsă din acel dirty realism al lui Charles Bukowski: griul jegos, oamenii alcoolici, imorali sau (în unele cazuri) amorali și sluțenia interioară.

Toate problemele amintite sunt anunțate de autor în primul poem al volumului; solitudinea pare a fi primul perete de care se lovește: „nou în cartier înseamnă singur/ & e martie și e frig// când nu am nimic de făcut/ mă ascund în camera mea/ de parcă aș avea o boală contagioasă”. În continuare, singurătatea se îmbină cu criza identitară, problemă specifică vârstei adolescenței: „nu cunosc pe nimeni/ cartierul mi-e încă străin/ și-n general/ habar n-am ce rost am pe lume”. Nimeni nu pare să fie interesat de crizele interioare ale junelui, fiecare având propriile probleme, adăugând în intensitatea trăirii anxioase, angoasante: „tata zice că nu sunt bun de nimic/ fiindcă nu-s în stare să-l ajut/ la reparatul mobilei/ mama urlă că n-are aragazul instalat/ și nu poate să-și pună oalele la fiert// mâncăm parizer cu muștar/ & miroase a mezel și a vopsea proaspătă// am camera mea/ soru-mea pe-a ei/ & totuși lumea mi se pare nedreaptă”. Zvâcnirile timpurii ale sexualității sunt și ele surse ale frustrării, bântuind nopțile și visele tânărului: „am vise erotice/ & tipele cred despre mine/ că sunt de treabă/ dar când vine vorba de altceva/ ele râd și-mi spun că ar trebui/ să nu mai văd totul în alb și negru”. Neajunsurile comunismului și lipsa unei direcții în viață completează lista frustrărilor adolescentine expuse de Gelu Diaconu: „televizorul are o dungă pe mijloc/ & îmi imaginez că în fanta strălucitoare/ stau înghesuite toate personajele filmelor/ pe care le-am ratat// dacă nu privesc pe fereastră/ mă holbez la pereți/ e bine să nu ai nimic de făcut/ deși îmi pun deja problema/ că la 17 ani ar trebuie să am un sens în viață”.

Înșiruirea spațiilor concentrice care dau senzația de claustrare, de închistare, este, mergând dinspre interior spre exterior, următoarea: familia, cartierul, țara. Fiecare dintre ele are propriile implicații, deci răni, cicatrizabile sau nu, de la lipsa de empatie arătată de părinți, la habitatul mizer, la societatea lipsită de fericiri și posibilități. Pe lângă cele trei spații constante, apar și unele episodice, precum școala; în cazul ei, problema fundamentală este cea a uniformizării felului de a gândi. În poemul cu numărul 6, profesorul de română care impune învățarea lui Alecsandri și consideră poetica lui Ivănescu o porcărie este perceput, după cum ne putem da seama, ca un factor de stres care cauzează frustrare. Dincolo de canonul literar și de necesitatea lui, rigiditatea spațiului școlar poate deforma, chiar distruge tinerele minți creative.

Gelu Diaconu caută să acceseze, prin volumul Ziua în care a murit John Lennon, amintirea tinereților sale, imaginarul gri al mahalalei, votca de proastă calitate băută în parc, țigările fumate pe ascuns, angoasele, frustrările, toate nevrozele specifice vârstei. Un volum naturalist în atitudine (pe filieră bukowskiană), o materializare a jegului șmirgheluit de pe pereții blocurilor gri. Ziua în care a murit John Lennon este o reușită dacă ne interesează partea de redescoperire a unui sine pierdut (din perspectiva autorului). Din punct de vedere estetic și stilistic, este un volum decent, care nu se ridică, însă, deasupra multor alte titluri din generația sa, nici prin inovație (inexistentă), nici printr-un meșteșug artistic ieșit din comun. Vorbim despre un volum de raftul al doilea.