Iulia NEDEA

Cartea făuritorilor de sens

Mircea Stanciu, Cartea meseriilor dispărute, Editura Frontiera, 2020

Întâi de toate, Cartea meseriilor dispărute li se adresează celor cu drag de simplitate. Oricât ai explora, n-ai să găsești aici altceva decât limpezime. Fie că ești un cititor mai mic sau unul mai mare, Mircea Stanciu te învață lumea de la capăt, fără aroganță, cu nonșalanța celui ce crede că e primul care îți povestește despre ea. Fără să-și decoreze tehnic textul, el îți relatează despre lucruri vechi, ba chiar depășite, la adăpostul cărora te poți așeza tihnit să-ți astâmperi nostalgia.

Nu trebuie să fii un atotcunoscător când citești Cartea meseriilor dispărute, dimpotrivă. Prima condiție aceasta este: să-ți începi expediția încredințându-te că povestitorul – primul meseriaș dispărut al acestei cărți – te poartă pe drumul pe care trebuie. Șugubăț, el îți arată cât se poate de pragmatic motivul pentru care își deschide cartea înaintea ta: a vrut să scoată la lumină meseriile de altădată – unele uitate cu totul, altele reinventate de lumea modernă. Lumina este neîntâmplătoare, firește, deoarece primul capitol îi este dedicat tocmai geamgiului – făuritorului de ferestre.

Doisprezece meseriași, asemănându-se întrucâtva celor doisprezece ucenici de odinioară, împărtășesc, rând pe rând, menirea lor: Povestitorul – cel ce dă sens vieții, Sacagiul – cel ce potolește setea oamenilor, Copistul, un mare monoton – cel mai plicticos meseriaș, e cel ce îngrijește cărțile cu migală, Împăratul – cel ce stăpânește peste lumea nevăzută, Vraciul – cel ce cunoaște durerea din inimile oamenilor, Învățătorul – cel care a înțeles că „viața trebuie într-adevăr irosită, dar nu pentru sine – ci, boierește, pentru ceilalți”, Ciobanul – cel deprins cu blândețea, Meșterul – cel ce înfrumusețează materia cu imaginația sa și „pune ceva în plus, poate o bucată din gândul lui bun”, Croitorașul – cel ce redă oamenilor haina pierdută, Haiducul – meseriașul revoltat, Hangiul – cel ce-i primește pe ceilalți cu mărinimie și Singuraticul – cel a cărui menire este bucuria.

Meseriașii lui Mircea Stanciu sunt, poate, niște platonicieni – ei caută țesătura esenței pe care să o îmbrace. Dar, cu siguranță, înainte de toate, ei sunt căutători ai desăvârșirii. Și făuritori de sens, în același timp.

Să-i privim mai îndeaproape, așadar, pe câțiva dintre aceștia. Întâiul meseriaș, povestitorul, are la îndemână cele mai versatile unelte – gândurile oamenilor: „… în funcție de povestioarele pe care ai ales să ți le spui în cap, și marea istorie a vieții tale se va îmbrăca în culori diferite, unele de-a dreptul luminoase, altele cenușii sau nesigure”. Când gândurile sunt bune, poveștile prind cele mai frumoase culori, însă când gândurile devin cenușii, povestea se strică, iar atunci, un Ceasornicar al poveștilor trebuie chemat deîndată să o întremeze și să nu o lase „să se strângă în jurul tău ca o plasă tot mai deasă și mai încâlcită”. Există și un „Mare Ceasornicar al poveștilor”, ne spune Mircea Stanciu, cel ce vindecă povestitorii – „pe unul de mâhnire, pe altul de nerăbdare, pe altul de furie, pe altul de puținătatea sufletului – sau, poate, de limba ascuțită, ce taie până la os”.

Omul nu se hrănește însă numai cu povești, ci mai are nevoie de un lucru simplu: de apă. Sacagiul nu poate trece neluat în seamă, iar o zi „în papucii lui” e o revelație: „tu nu ești un simplu transportator de apă – ești un potolitor de sete. Se apropie de tine un om sărac și însetat, care-ți cere să bea puțină apă. Nu stai pe gânduri și-i dai de pomană o cană. El soarbe apa în fața ta și chipul i se luminează, îți zâmbește, și bucuria lui este răsplata ta. I-ai astâmpărat setea, i-ai potolit focul. Ești un sacagiu adevărat și-ți este drag de cei însetați. Nu te gândești numai la câștigul tău. Trăiești pentru ceilalți. Iar gândul acesta îți face bine. O senzație plăcută, ca o apă răcoroasă, te învăluie.”

Singuraticul, cel din urmă și cel mai înțelept meseriaș; aproape de desăvârșire, este cel mai vechi, dar totodată cel mai tânăr dintre toți: „Te întrebi acum: ce fel de meserie dispărută o mai fi și asta? Și de ce singuraticii sunt pe cale de dispariție? Răspunsul e foarte simplu: pentru a deveni singuratic, trebuie să începi devreme pregătirea”.

În lumina căreia geamgiul îi face loc cu generozitate, singuraticul își găsește menirea, iar cartea poate avea, din această perspectivă, aspectul unei povești care cuprinde întreaga istorie a omenirii – din tinerețea ei, de la prima fereastră deschisă, până la apus, îngrămădită toată în sufletul unui singur om: „Dar care e secretul singuraticului? De unde-și trage puterea? Deși alungă toate gândurile, el privește spre ceva. El repetă neîncetat câteva cuvinte tainice. Când este singur, le zice cu voce tare, când nu e singur, le zice în șoaptă, iar când nu le poate nici așa, atunci le zice în gând. Are o bucurie ascunsă și uneori este chiar vesel, dar nimeni nu știe de unde-i vine bucuria. Are nădejdea că în inima lui se află o lumină curată, nesfârșită, fără de început. O lumină la care va ajunge într-o bună zi, dacă o urmărește cu stăruință. Luminii aceleia îi mai spune și dragoste”.

Meseriașii lui Mircea Stanciu sunt, poate, niște platonicieni – ei caută țesătura esenței pe care să o îmbrace. Dar, cu siguranță, înainte de toate, ei sunt căutători ai desăvârșirii. Și făuritori de sens, în același timp. La ce bun în zilele noastre un geamgiu sau un sacagiu… sau un copist? Până și numele lor sună cât se poate de ciudat, darămite meseria. Momentul de grație, în micile povești de-aici, este întâlnirea cu noi înșine și cu istoria începută în copilăria fiecăruia dintre noi. Putem fi contemporani cu copilăria lumii întregi, pare a spune povestitorul. Oare mai știm să ascultăm poveștile așa cum le ascultă copiii? Pesemne că avem nevoie să ni se povestească lumea toată, din nou, asemenea lor.

Puterea cuvântului rostit

Ileana Mălăncioiu, Undeva deasupra, Editura Casa Radio, București, 2018

Când am luat în mână antologia Ilenei Mălăncioiu, Undeva deasupra, apărută la Editura Casa Radio în 2018, am avut certitudinea că este o carte rară. Cea mai recentă antologie a poetei, dintr-o serie de opt, publicate de-a lungul a aproape cincizeci de ani – Poezii (1973), Poeme (1980), Ardere de tot (1992), Poezii (1996), Linia vieții (1999), Urcarea muntelui (2007), O sută și una de poezii (2015), e, fără îndoială, și cea mai „vie”, deoarece versurile ni se oferă cu tot cu prezența autoarei, în lectura personală.

Cartea reprezintă o „recapitulare” a poemelor Ilenei Mălăncioiu, cuprinzând texte rostite la radio în perioada 1990-2018 – în total, 65 de poeme. Prefața – binecunoscutul text al lui Eugen Negrici, emblematic deja, poate cel mai frumos și cuprinzător eseu despre poezia Ilenei Mălăncioiu. În plus, pe lângă vocea autoarei, volumul aduce cu sine 33 de ilustrații realizate de Tudor Jebeleanu, care îi completează imaginarul, la fel de „vocale” ca poemele din care se resimt emoția și respectul pentru fiecare cuvânt rostit. Multe dintre aceste ilustrații sunt reprezentări ale unor chipuri fragmentate și angoasate, cum și eurile din poemele Ilenei Mălăncioiu au obsesia însingurării în mijlocul unei mulțimi lipsite de identitate.

De la primul poem, Pasărea tăiată, până la ultimul, Spovedanie, în carte se suprapun  două voci – pe de o parte, una care crede cu tărie într-un adevăr implacabil și, pe de altă parte, o alta care simte durerea scepticismului, vocea critică.

„Liantul este cuvântul făcut din aceeași substanță cu sufletul care, la rândul său, este consubstanțial întregului.”

La finalul cărții, regăsim un Fragmentarium critic – o esență a celor scrise de-a lungul timpului despre poezia Ilenei Mălăncioiu, realizată, de asemenea, de poeta însăși. Cu siguranță ar mai fi fost multe care meritau redate, din sutele de articole care s-au scris despre aceste poezii. Datele biografice din finalul volumului insistă asupra vocii protestatare a scriitoarei și par să îi construiască imaginea unui outsider al perioadei de dinainte de 1989.         

Faptul de a putea asculta poeziile rostite de autoare este, fără îndoială, un mare câștig. Dincolo de caracterul de document, cartea în lectura Ilenei Mălăncioiu „sparge” mituri despre creația sa poetică. Primul se referă la monotonia poeziilor, despre care s-a tot vorbit de-a lungul timpului. Nu poți să nu te simți copleșit de emoție ascultând Apărând cu spaimă cuvântul – una dintre poeziile care, în lectura autoarei, nu mai lasă loc niciunei interpretări. Al doilea este cel despre o așa-zisă poezie a protestului – nu că nu ar fi și astfel, însă ascultând-o pe poetă, suntem încredințați că fiecare vers este rostit cu o convingere personală puternică și că poezia nu și-a arătat nicăieri mai profund caracterul confesiv.

Lectura rostită conferă actualitate și autenticitate poemelor. Undeva deasupra vorbește despre perpetua risipire a eului într-un paradox – între viața prezentă care, de fapt, nu e, și viața de dincolo – atotprezentă. Liantul este cuvântul făcut din aceeași substanță cu sufletul care, la rândul său, este consubstanțial întregului.

Interesant, când ascultăm poeme în interpretarea autorului, e felul în care le „joacă”. Realizăm că vocea cu care citim aceste poezii avea nevoie de un ajutor în traducerea sensurilor. Lucru care se întâmplă și cu poezia Chiar așa, căreia lectura autoarei îi dă o tonalitate gravă, în plus față de ironia pe care o simțeam citind textul. Dialogul își schimbă rolul și esența în lectura poetei – devine mult mai pregnant faptul că poezia nu are de-a face decât cu poeta însăși, că e un dialog cu sine mai mult decât orice altceva. O formă de comunicare ce nu are nevoie să epateze.

Deși poate părea că o antologie nu mai are ce să aducă nou, iată că aceasta le întregește pe toate celelalte; vocea dă o formă nouă înțelegerii poeziilor. Iar în interpretarea Ilenei Mălăncioiu, poeziile nu lasă loc niciunei ambiguități – emoția e acolo, prezentă în fiecare cuvânt ca și cum poeta ar renunța la o parte din sine odată cu fiecare rostire.