Andreea POP

Un debut fresh

Maria Orban, Oameni mari, Editura Nemira, București, 2020

Oameni mari (Nemira, 2020) e un debut care se remarcă, de la bun început, prin stil: alertă, cu o economie de mijloace și destul de precisă, chiar și dincolo de frecventele momente introspective ale personajului principal, scriitura Mariei Orban curge fără pretenții prea înalte sau fandoseli ostentative.

E, în toată odiseea asta a divorțului pe care Rucsandra, naratoarea romanului, o profesoară de 36 de ani din Brașov, o reconstituie în cele 24 de ore ce preced semnarea actului de divorț, o anume preocupare pentru detaliul esențial, care o ține la adăpost pe autoare de „păcate” stilistice prea mari. Altfel, nu cu totul nejustificate pentru un debut. Oameni mari e, deci, în primul rând, un text hotărât anticalofil, animat mai degrabă de „tranșarea” situațiilor care au dus la divorțul Rucsandrei de soțul ei, Seba. Rapide, observațiile care explică toată premisa romanului se succed fără revelații prea adânci, deși personajul are câteva episoade foarte bune de sondare interioară, fără să alunece în reverii melancolizate: „Am ajuns să urăsc cumințenia asta idioată care mă caracterizează, incapacitatea de a mă exterioriza, de a-mi savura plăcerile. Timiditatea, frustrările, orgoliul stupid. La mine totul se consumă încet, parcă în reluare. Între gesturi și emoțiile sau gândurile pe care le-au provocat există o distanță suficient de mare, încât să se ducă dracului orice urmă de spontaneitate. Calmul meu nu este calm, liniștea mea nu este o liniște, sub aparențele astea există o viermuială de gânduri, presupuneri, temeri, i-am explicat lui Seba de la bun început și el a zis că tocmai asta îi place și mai mult. Tac mai mereu, dar e o tăcere care mă sufocă.” Inserțiile de genul ăsta sunt subordonate cel mai frecvent, însă, recuperării cu o acuitate antrenată a unor bucăți de viață care justifică mai mult sau mai puțin poziția prezentă a personajului principal: relația disfuncțională din trecut cu tatăl (mort în prezent), cumva mereu absent din viața ei, incapabil, oricum, să îi ofere confortul emoțional de care are nevoie, aceea guvernată de instinctele de control ale mamei, mereu activate, chiar și la vârstă adultă, scene din trecutul conjugal, ori cele ale altor relații amoroase etc. Meritul prozatoarei în astfel de situații nu e de a lucra cu mecanisme textuale sofisticate, ci mai degrabă capacitatea ei de a puncta breșe semnificative din biografia Rucsandrei care clarifică povestea.

Naturalețea scriiturii e, poate, avantajul cel mai mare pe care și-l poate exploata acest debut, capacitatea lui de a vorbi în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor, despre lucruri altfel cunoscute, care fac parte din „recuzita” de angoase a adulților.

Chiar și în lipsa unor adâncimi de percepție, Mariei Orban îi ies, așa cum ziceam, câteva episoade de miniaturism intim care dau relief textului. Ele sunt contrabalansate de dialogurile romanului, bine construite și fără înflorituri inutile, care dau senzația de autenticitate într-un mod în care cititorul poate empatiza cu toată „drama” naratoarei (între ghilimele tocmai pentru că în ciuda unei povești cu potențial deprimant, justificat de motivul central al divorțului, Maria Orban își redirecționează romanul înspre o altă zonă). De fapt, naturalețea scriiturii e, poate, avantajul cel mai mare pe care și-l poate exploata acest debut, capacitatea lui de a vorbi în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor, despre lucruri altfel cunoscute, care fac parte din „recuzita” de angoase a adulților: „Mă plimb cu pași mari prin cancelaria goală, mai e până la pauză, nu e nimeni aici, îmi vine să sun pe cineva, dar nu îmi trece prin cap nicio persoană potrivită pentru ceea ce am de vorbit. Și, de fapt, despre ce să mai vorbesc acum? Despre cum am avut eu de când mă știu ideea asta naivă că o iubire durează toată viața? Despre cum am crezut eu mereu că odată ce am ales un om și el m-a ales pe mine, rămânem împreună până la sfârșit, indiferent ce s-ar întâmpla? Despre cum am ajuns la 36 de ani să mă plimb hăbăucă printr-o cancelarie goală, întrebându-mă cum dracu’ funcționează legăturile dintre oameni, ce fire invizibile apar și dispar, ce e acolo și eu nu văd, nu înțeleg, de-am rămas acum singură și bezmetică.” Prizând, deci, firescul ca pe o politică narativă de prim rang, Oameni mari e un roman fără mize prea ambițioase, dare care funcționează foarte bine în parametrii „normali” pe care și-l propune (sau nu). Cu atât mai mult cu cât Rucsandra e un personaj construit și printr-o anume abilitate a dozării elementului ironic, care amplifică, astfel, cota de empatie pe care o generează textul. Predispoziția pentru persiflare și autoironie se vede cel mai bine în felul în care autoarea își regizează situațiile în care își amplasează personajul principal, mai ales cele de la școală, care surprind excelent ce înseamnă psihologia liceanului contemporan, pe de o parte, văzută, apoi, în paralel cu aceea tragicomică, tratată în cheie aproape caricaturală, a profesorului de liceu de azi.

Oameni mari e un roman care nu face abstracție, de aceea, de o anumită doză de umor, cel mai adesea involuntar – deși i s-a reproșat că ar fi tocmai unul lipsit de o astfel de componentă. În același timp, e și un roman al fulgurațiilor interioare ale personajului principal, prin puseele lui de sinceritate (Rucsandra e, oricum, singurul rotunjit până la capăt, celelalte funcționează mai mult din prisma perspectivei ei, sunt doar mecanisme de activare ale resorturilor naratoarei). Din acest punct de vedere, debutul Mariei Orban se citește ca o radiografie a crizei middle age cu toate dramele de adulting la purtător, dar care se consumă aproape cu seninătate, în orice caz, fără excese de gravitate. Interesul ăsta pentru detensionarea unui context care altfel poate susține din plin un proces narativ încărcat al romanului mi se pare că e cea mai reușită convenție a lui. Autoarea știe cum să își construiască textul în așa fel încât să reflecte amploarea golului psihologic în care se vede prins personajul ei principal tocmai prin emisia relaxată a discursului. Iarăși, o face și printr-o capacitate a îmbinării amănuntelor care dau carnație textului, și care, adunate, fac portretul unei generații: una care a crescut cu Beverly Hills la televizor (s-au semnalat deja inconsistențele matematice ce decurg de aici în alte părți, nu le reiau aici, o redactare mai atentă a textului le-ar fi eliminat), care ascultă muzică cool („Tom York”, la fel), își consumă vacanțele în Vamă (neo Vama, aceea a anilor 2000), care încă se resimte de pe urma primei tinereți în România postceaușistă, a tranziției, una, oricum, văzută cu toate anxietățile la purtător și în încercările ei de calibrare ca răspuns la schimbare (aici s-ar încadra faza „Horia” a Rucsandrei). Glisările astea între detalii de context dau o identitate destul de reperabilă romanului, nu știu dacă într-atât încât să devină „un (posibil) refren al generației 30+”, cum anunță coperta cu emfază, dar suficient cât să așeze debutul Mariei Orban în galeria textelor contemporane care vorbesc sincer și asumat despre ce poate să însemne să fii azi un adult în prag de 40.

Un debut proaspăt – e, cred, cuvântul ce descrie cel mai nimerit psihologia acestui roman –, neașteptat de firesc, pe cât de simplu scris e.

Seninătatea extincției

Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2020

Nu scriu mulți poeți tineri așa cum a făcut-o Adrian Diniș (1986-2018). Toate zborurile au fost anulate, apărut la 10 ani distanță față de debutul din Poezii odioase de dragoste (Editura Vinea, 2010), conform dorinței autorului, și la 2 ani după dispariția sa prematură, e un volum ce confirmă un poet pentru care poezia fusese un mod de viață, în sine, o hermeneutică existențială prin excelență.

Structural vorbind, poezia sa e o exorcizare sentimentală și, în același timp, cu accente destul de vizibil cinice, ba chiar autoironice. Textele din volumul postum amintit mai sus, atât cele propriu-zise, cât și selecția celor mai vechi din debut, sunt, general vorbind, o serie de efuziuni extrem de personale, care atacă teme consistente, grave, cu o lejeritate și o detunare voită a tușelor dramatice. Amestec complicat și în același timp firesc, temperamentul artistic al lui Adrian Diniș, așa cum se vede în aceste poeme, nu făcea abstracție, pe de o parte, de o politică a confesiunii extreme, sinceră până la incomodare, și pe de alta, de un soi de candoare aproape puerilă, infuzată, oricum, în melancolie temperată. O astfel de strategie a demitizării temelor sobre printr-un soi de trubadurism nostalgic al viziunii, dar poziționat în vecinătatea sumbrului și a dispariției, e, cred, ceea ce definește cel mai bine poezia lui Adrian Diniș. I se adaugă înclinația pentru cerebral, prin felul în care poemele rulează cu multă vervă chiar și cele mai întunecate episoade, și o predispoziție livrescă evidentă, care deconspiră fără rezerve, în câteva secvențe, ceea ce a însemnat poezia pentru acest poet singular.

Pentru că tăios, incomod și conștient de futilitatea oricăror demersuri (un sentiment care acoperă, ca o aureola, întreaga sa poezie), Adrian Diniș își scrisese textele, mai ales pe cele care prefigurau un anume sentiment al sfârșitului, cu un echilibru reușit al limbajului și un devotament absolut pentru poezie: „nu mai caut decât/ un alt fel de liniște/ pe care nu mi-a dat-o/ niciodată poezia/ poate doar câteodată/ muzica mâna ei rece/ încercând să încălzească/ mâna mea caldă tremurând/ frisoanele ți-am zis/ e din cauză că sunt fericit/ o să treacă”, ALTFEL DE LINIȘTE vs. „poezia nu e o inscripție ridicolă pe un tricou/ poezia e atunci când te dezbraci/ și ți se vede carnea de sub suflet”, CÂNTEC DE ADORMIT MOARTEA. Entuziasmul confesiunii merge mereu mână în mână cu o anume mitologie a poeziei, așa cum se vede în episoade precum cele de mai sus, un efort de livresc de canalizare a trăirilor vizibil la orice palier tematic, chiar dacă mai discret.

În mod esențial, poemele lui Adrian Diniș vor fi, înainte de orice, niște epifanii pe marginea morții anunțate, presimțite, ale bolii și extincției și ale corporalității în plin avânt decadent. Drama biografică adună ca-ntr-un buchet întreg discursul din Toate zborurile au fost anulate, toate punctele de convergență de aici, pe care și le revendică fără ostentație și lamentații ultimative altfel perfect justificabile prin context. Cu o sintaxă clară, economicoasă și pe un ton aproape monoton, fizionomia asta contorsionată a poemelor lui Adrian Diniș se lasă descoperită cu o anume delicatețe a amănuntului biografic întunecat: „Nu am fotografii frumoase, am/ doar radiografii// aproape că aș putea să-mi fac din ele/ un trup văzut pe dinăuntru și diform/ un trup altfel întunecat/ tăiat cu precizie// asta nu înseamnă/ nimic – decât în poezie unde/ la fel ca-n radiografiile mele/ bolile arată frumos și sunt luminoase”, RADIOGRAFII. Proiecțiile sobre de genul ăsta au mereu loc, la Adrian Diniș, cu o ținută a detaliilor educată în direcția unui ascetism al expresiei, ori mai degrabă al moderației acesteia, oricum, printr-o strategie a naturalului care copleșește poemele, mai ales în punctele lor cele mai vulnerabile: „Ciudat, dar mie, cel care a vrut mereu/ să spună ceva esențial despre viață,/ sau despre moarte, deci în același timp/ și despre viață, nu-i venea acum decât,/ desigur, lucrul cel mai important în viață nu e că mori./ Toată lumea face asta. Cu toate astea cred că/ e totuși ceva destul de important să mori./ […] Ciudat. Cum cred unii că mi-aș expune boala,/ când de fapt îmi expun frica. Desigur, nu e/ nimic spectaculos să‑ți fie frică. Tuturor le e frică./ Nu e nimic spectaculos nici să mori. Uneori este./ Uneori și frica. Șobolanii au trecut de primul perete.”, E NORMAL SĂ N-AIBĂ NICIUN SENS, AȘA SUNT VISELE. Moartea, și de aici pornind, singurătatea primordială pe care o degajă, devin zone de maximă ardență a poemelor.

Temele astea guvernează și asupra poemelor de dragoste ale lui Adrian Diniș, care prelucrează întotdeauna elementul dramatic sub forma montajului banal. De cele mai multe ori, textele de genul ăsta vin din efortul poetului de a demitiza desenul amoros, de a-l elibera de orice tentație a expozeului, și mai apoi, dintr-un fel de circumscriere a fluxului memoriei în jurul unor repere extrem de intime. Dragostea, așa cum apare în textele din Toate zborurile au fost anulate, e o formă de transcriere sinceră și directă a detaliului candid-elegiac, nu în cheie melodramatică, însă, ci printr-o anume ușurătate a ratării erotice, așa cum se vede într-un poem ca PRAF COSMIC: „[…] cu ce mă încălzește pe mine acum/ soarele unei alte galaxii/ inima de pe asfalt a ariciului care încă bate/ când lanțul de la bicicletă a căzut/ și nu reușesc să-l pun la loc/ să merg mai departe?// sonde spațiale care descoperă/ mesaje extraterestre pâlpâind/ că undeva departe există/ condiții prielnice/ unde viața ar fi posibilă?// expansiunea universului/ tristețea asta care continuă să crească –/ am putea să inventăm ceva mai frumos/ o dimineață în care să plouă cu rouă/ peste albeața mestecenilor// când ne sărutam mă simțeam ca în copilărie/ când beam lapte bătut din putinei/ și făceam mustăți și alergam prin toată curtea/ prost & fericit – de pe șoriciul porcului/ făcând tumbe printre găini/ și reverențe curcanului// prost & fericit – ca iarna când îți îngheață/ limba pe clanță și nu mai poți s-o dezlipești/ primăvara îți întinde dulceață de zarzăre pe limbă/ flori de gheață – se fac derdeluș/ până pe calea lactee”. Și, dincolo de ea, se vede o anume centrare individualistă care dă din rememorare și confesiune niște revelații aproape pueril-egoiste de mare efect în poezia lui Adrian Diniș.

O anume gravitate senină, paradoxal spus, care face carieră în aceste poeme, un calm al tragediei învecinate care le individualizează, o emisie lirică distinctivă în rândul poeziei tinere, apoi, și o sensibilitate cronicizată dau, împreună, unul dintre cele mai emoționante volume apărute în ultima vreme. Unul ce mizează pe infuzie a imaginilor tandru-dezastruoase, ce ating mereu accente apocaliptice și care scapă de fiecare dată unui „inventar” final. Poezie adevărată și un poetic autentic până la capăt.