MIHÓK Tamás

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor de carte. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (patru în română, unul în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Intimități stranii

Mircea Andrei Florea, Larvae, Casa de Editură Max Blecher, 2020, 70 p.

Dintre debuturile poetice autohtone ale anului trecut care s-au detașat valoric (Deniz Otay, Mircea Andrei Florea, Teona Galgoțiu, Dumitru Fanfarov și Vlad Mușat), numai unul a îndrăznit să reconceptualizeze în lumina celor mai recente teorii ecocritice raportul – supraexploatat, desigur, de la neomodernism încoace – dintre spațiu și corporalitate. Este vorba despre Larvae, volumul de debut îndelung așteptat al lui Mircea Andrei Florea, cel care își mai etalase proiectul-pilot în 2017, în format digital, la Editura Khora Impex, sub titlul Xeno Canto.

Beneficiind de prerogativele unui thriller psihologic SF în toată regula (trimiterea, de pe coperta 4, a Olgăi Ștefan la Donnie Darko nu e întâmplătoare), versurile din Larvae investighează senzorial condiția subiectului suspendat undeva între dimensiunile normalului și paranormalului. Etimologia leitmotivului cărții ne dă dreptate în acest sens, întrucât „larvae” e termenul latinesc pentru „fantome”. Astfel de ființe – care deși sunt perceptibile, se situează ontologic la limita dintre carnal și spiritual – parazitează câmpurile vizual și tactil ale protagonistului.

Grotescul biologic se decantează abia în decupajele principale ale celor trei secțiuni ale cărții, acolo unde prezența eului aflat în stadiu de larvă asimilează toate particularitățile mediului înconjurător.

Aceste organisme aflate în prima fază evolutivă după ieșirea din ou din bestiarul lui Florea au o morfologie cel puțin bizară. „[I]dentific prezență mutantă/ de la mare distanță”, afirmă poetul în un enunț mă poate bloca sute de ani, și într-adevăr interstițiile volumului sunt presărate, amintindu-ne de construcția discursului narativ din Zenobia naumiană, cu pasaje gazetărești surprinzând evenimente neobișnuite. Jalonând experiențele imediate ale eului, anunțurile cu pricina funcționează ca niște geamanduri ale imaginarului, puncte extreme ale cadrului revelator. Cobre cu două capete, viței bicefali, prunci siamezi, balene gemene, tineri licantropi și ligri – în jurul unor astfel de stihii gravitează misterul latent oripilant al acestor versuri.

Grotescul biologic se decantează, însă, abia în decupajele principale ale celor trei secțiuni ale cărții, acolo unde prezența eului aflat în stadiu de larvă asimilează toate particularitățile mediului înconjurător: „am văzut pe sub apă/ dihănii cu măști de urs, de bizon, de vulpe și lup/ care își ițeau capetele aproape de mal.” (închid ochii, sunt în casa de vară, găsită de tata). În acest punct, Mircea Andrei Florea reușește să construiască în Larvae un protagonist mutant instinctual, extatic și curios, lubric și endocrin, cu un contur lichefiat de o lumină externă de diverse intensități. Analizându-se minuțios la tot pasul („neted, hipersensibil/ retractil la contact/ mirosind a clor”), acest organism central dobândește o conștiință de sine tranșantă: „asexuat/ pe parcurs alegerile-mi vor detona/ alte alegeri posibile” (am văzut lost, primul sezon). Stadiul de larvă devine astfel și suma tuturor posibilităților de metamorfoză. Iar metamorfoza permite speculații proto-istorice, experimentale, precum în unii oameni pot să își miște urechile, alții. Miza cărții pe acest segment se joacă.

Toate corpurile cu care intră în contact subiectul-larvă reprezintă pentru el „străini stranii” (arrivant), asemeni celor definiți, pe linia lui Derrida, de Timothy Morton în Gândirea ecologică[1]. Pe scurt, în cazul lui repetiția familiarului naște stranietatea („corpus bizar/ cu care poți să te obișnuiești și el tot mai bizar să îți pară”, a fost o seară superbă, după ce muncitorii au plecat), prin urmare nu e nevoie ca acesta să își schimbe coordonatele spațiale ca realitatea să se curbeze din ce în ce mai mult și să înceapă să-i joace feste. Ca în The OA (2016-2019); ca în Dark (2017-2020).

Forța poeziei din Larvae stă, fără-ndoială, în felul cum își livrează reveriile.

Organismele din Larvae interacționează pe principiul parazitării (parazitarea metafizică are loc și ea, numai că prin actul observării – „sclavageam soarele”), majoritatea confirmând imposibila echitate în relațiile inter- și intracorporale: „cauți o gazdă, ieri ai fost larvă, curând/ vei fi pradă, ești nervoasă, dar lasă/ răcoarea artificială/ să te încetinească” (te plimbi din cameră în cameră, te oprești), „cel mai adesea/ mă simt lipsit/ de instinct// hibrid, imit spațiul/ ce m-a primit” (cel mai adesea), „verminele (…) înțeleg ultimul scop// să lâncezească n (sic!) pământ, să se prefacă n (sic!) petrol” (verminele nu simt ură ca oamenii). Derularea acestor întâmplări microcosmice creează nu o dată senzația unei macro-contraipostazieri – realitatea ca simulare. Numai excitabilitatea recurentă face ca itemii informaționali să nu pună monopol pe această lume, îngrădind-o matriceal.

Forța poeziei din Larvae stă, fără-ndoială, în felul cum își livrează reveriile. De pildă, invocarea din iepure famelic e capabilă să-i dea fiori chiar și celui mai stoic cititor: „iepure famelic/ ajuns la canibalism// iepure telepatic, vorbește/ cu mine prin vis// îți ofer spiritul și carnea/ ce le port peste mine// îți ofer spiritul, carnea/ și amintirile mele/ vorbește cu mine”. Prin rimele și asonanțele care trosnesc natural, pe filiera unui Nițescu, pe la încheieturile câte unei strofe, versurile lui Florea reușesc nu de puține ori să radieze dincolo de obiectul contemplat: „se preface naivă și e tristă/ că așa trebuie să se prefacă/ la început mă deranja/ acum mă excită” (e fata asta pe youtube, face asmr).

Ceea ce ar fi fost, totuși, de evitat în construcția acestui proiect poetic de debut sunt inserțiile realist-antropocentrice offtopic, acestea perturbând atmosfera intimă a organismului protagonist. Ba mai mult, motivele precum banii, facultatea, chevroletul cruiser, serialele, filmele porno, raioanele de la supermarket etc. transportă eul înapoi din reveria psiho-chimică („trip”) a ființelor non-umane bizare, în lumea material-morală a umanoizilor: „în timpul săptămânii tata pleca (…)/ să vândă șampon și cosmetice naturale/ să-i introducă pe oameni din sate/ în schemele sale piramidale” (închid ochii, sunt în casa de vară, găsită de tata). Ecologie întreruptă de economie – două domenii surori, dar vitrege. Nu mai puțin deranjante sunt și unele stridențe precum masturbarea excesivă și micro-scabrozitățile fiziologice care, coroborate cu instrumentele capitaliste sus-înșirate, coboară scenariile poemelor de pe lamelă direct în stradă.

Cu toate aceste glitch-uri discursive greu de integrat în ansamblul cărții, Larvae rămâne unul dintre puținele volume de poezie ale lui 2020 în care limbajul, experimentând torsiuni corpo-spațiale stranii, se coagulează cu succes într-un concept unitar. 


[1] Timothy Morton, Gândirea ecologică, Editura frACTalia, București, 2020, trad. de Andrei Doboș.

Colecția FeminIN a Editurii Publisol sau Iconoclasmul literar ca alternativă

Așa cum e cazul cu orice canon literar, și cel românesc e populat de zei. Altfel spus, scriitorii canonizați stau între paginile istoriilor literare ca sfinții în calendar. Avantajul e că, astfel, avem repere – operele trecutului constituie fundamentul noilor opere. Fără un trecut literar consistent, cu greu poate apărea o literatură valoroasă în prezent. Se poate, chiar, ca acest lucru să fie imposibil. Dezavantajul e că zeii canonului literar ajung să nu mai fie chestionați de nimeni, trecând distanți prin prezentul literaturii cu aura lor care incendiază totul în jur. Dacă o cultură nu știe să-și coboare zeitățile de pe soclu/din icoană, atunci ea e sortită mediocrității și riscă să se rezume la mimetism epigonic.

Iar căile prin care autorii clasici pot reveni în agora sunt, în mare, două: prin opere literare care să-i conteste în mod direct pe înaintași, respectiv prin critică – literară, culturală, socială sau de orice tip ar mai fi.

Prin colecția FeminIN, lansată la începutul lunii martie, tânăra Editură Publisol ne propune un mic, dar necesar, act de iconoclasm. Aceasta a identificat zece cărți de referință ale literaturii române cuprinzând o pleiadă de personaje care, de două secole încoace, au canonizat o anumită viziune asupra femeii și feminității. Iubita, Ingenua, Inaccesibila, Mama, Fiica, Soția, Gospodina, Adulterina – tipuri umane care, în operele reunite în această colecție, capătă concretețe în măsura în care corespund unui anumit „ideal de feminitate“ stabilit ex cathedra de bărbați.

Scopul – aflăm din descrierea colecției – e ca operele trecutului să se poată reconecta, în măsura posibilului, atât cu prezentul literaturii, cât și cu realitatea socială.

Concepute de tineri critici literari și cercetători, studiile introductive cu care se deschid volumele colecției încearcă să deconstruiască această imagine ce s-a perpetuat în literatura română, propunând, iată, noi chei de lectură. Scopul – aflăm din descrierea colecției – e ca operele trecutului să se poată reconecta, în măsura posibilului, atât cu prezentul literaturii, cât și cu realitatea socială.

Reeditările, așadar, însumează următoarele titluri: Ioana de Anton Holban (prefață de Daiana Gârdan), Rusoaica de Gib I. Mihăescu (prefață de Mihnea Bâlici), Mara de Ioan Slavici (prefață de Daiana Gârdan), Adela de Garabet Ibrăileanu (prefață de Cătălina Stanislav), Adam și Eva de Liviu Rebreanu (prefață de Roxana Chiorean), Patimi de Sofia Nădejde (prefață de Ștefan Baghiu), Dona Alba de Gib I. Mihăescu (prefață de Lucia Țurcanu), Jocurile Daniei de Anton Holban (prefață de Daiana Gârdan), Femei de Mihail Sebastian (prefață de Mihai Iovănel) și Chira Chiralina de Panait Istrati (prefață de Emanuel Modoc).

„La Publisol, ne-am propus să aducem câteva update-uri acestui conținut aflat deja la dispoziția oricui. Cu alte cuvinte, dacă tot publicăm literatură clasică, hai să o facem inteligent și, mai ales, util.” — Răzvan Andrei, redactor-șef al Editurii Publisol

Coordonatorul colecției, Răzvan Andrei (redactor-șef al Editurii Publisol), ne-a explicat după ce criterii a selectat operele incluse în serie și ce-și propune prin această abordare: „Există o regulă nescrisă în lumea noastră, a celor care publicăm cărți, ca editurile să-și completeze portofoliul și cu opere din literatura clasică autohtonă. De obicei, editurile au în vedere autori pentru care nu e nevoie să mai plătească drepturi de autor și care se vând oricând, fiind (cei mai mulți) prezenți în programa școlară. Un simplu research pe Google ne arată că toate cărțile din această colecție există, în diferite formate și sub diferite abordări, pe piață – în librării sau în anticariate. La Publisol, ne-am propus să aducem câteva update-uri acestui conținut aflat deja la dispoziția oricui. Cu alte cuvinte, dacă tot publicăm literatură clasică, hai să o facem inteligent și, mai ales, util.

În primul rând, ne-am gândit că, vizual, cărțile autorilor români clasici n-au avut niciodată parte de abordări contemporane. Aceleași coperte cu țărăncuțe fericite, peisaje idilice etc. Pentru că apogeul literaturii române clasice a fost atins cam în perioada în care era și la noi în vogă Impresionismul, copertele cărților autorilor canonici au împrumutat ceva din atmosfera aceea «drăguță», dulceagă a picturilor lui Grigorescu. Acolo ne-am blocat vizual. Prin urmare, ne-am gândit să schimbăm evul. Copertele cărților din colecția FeminIN sunt toate realizate într-un stil minimalist-pop, sunt colorate și, credem noi, provocatoare. Și, ca obiecte de colecționat, arată bine. Dar lucrurile nu se opresc aici.

N-am vrut să-i propunem publicului doar o serie de coperte. Am adunat zece tineri critici literari și scriitori pe care i-am rugat să scrie prefețe, mici studii introductive, pentru cărțile colecției. Ne-am gândit și să restrângem puțin tematica. Așadar, ne-am concentrat pe opere care au personaje principale femei. Și de aici am intrat pe făgaș.

Dezbaterea privitoare la statutul femeii în societate în general și în societatea românească în particular e în toi. De fapt, în România abia de câțiva ani încoace a început cu adevărat discuția. Pentru publicul românesc, feminismul și studiile de gen țin încă, din păcate, de partea exotică a studiilor culturale. Suntem, deci, la Publisol, în avangardă. După cum se poate vedea – și-i invit pe toți cei interesați de literatra română, dar și de noile dezbateri privitoare la feminism și studii culturale să cumpere cărțile –, rezultatul e fantastic: zece cărți clasice, coborâte de pe soclu și supuse din nou dezbaterii care, de această dată, nu mai e una strict estetică, ci și una socială.

Poate unii se vor întreba din ce motiv discutăm despre relevanța socială a unor opere literare (mai ales a unora clasice). Până la urmă, se va spune, valoarea estetică e importantă. Ei bine, în cazul acestor opere clasice, discuția e cum nu se poate mai potrivită. Cele mai multe opere clasice sunt prezente în manualele școlare. Ne formăm imaginea despre lume și, în acest caz, despre femei prin intermediul acestor opere, la vârsta la care autoritatea unui scriitor clasic e de necontestat. Și de aici nenorocirile – transpunem necritic, în epoca noastră, atitudini și opinii care, poate, la începutul secolului al XX-lea erau norma, dar care astăzi sunt cel puțin sancționabile din unghi moral. Critica pe care o practică cei care au scris prefețele acestei colecții are rolul de a pune în discuție lucruri pe care manualele le trec sub tăcere și pe care, prin această muțenie deloc venială, le validează și, mai mult, le încurajează. Avem, de exemplu, în Adela de Garabet Ibrăileanu, subliniază Cătălina Stanislav, un personaj feminin fără substanță, care nu există decât în măsura în care e proiecția minții bărbatului. Și nu e numai cazul acestui roman. Lucrurile acestea se cer spuse și, plecând de la aceste afirmații (care, recunosc, pot părea incendiare, revoltătoare sau cum mai vrem să le catalogăm), dezbătute. Acesta e și scopul colecției sau, mai exact, al alăturării dintre un text clasic și un text de prezentare ce poate fi perceput ca iconoclast: să nască dezbateri – privitoare la felul în care a fost portretizată femeia în romanul românesc clasic, dar nu numai.

Vom republica, în această colecție, adaptat la limba română contemporană, romanul Patimi al Sofiei Nădejde. Cartea a apărut în 1903! Acesta e, după noi, adevăratul eveniment editorial și punctul focal al colecției. Ștefan Baghiu, cel care semnează prefața acestui titlu, arată cât de actual e acest roman azi și discută despre o serie de aspecte pe care, îndeobște, critica literară de la noi le-a cam ignorat până de curând: conflicte sociale, statutul femeii și, mai ales, rasismul bine înrădăcinat al societății românești. Găsim în paginile acestui roman fragmente tulburătoare și o violență la care nu te-ai aștepta de la o carte scrisă la începutul secolului trecut.

Cărțile se vor vinde inițial la chioșcurile de presă din toată țara, începând de pe 4 martie, fiecare volum urmând să apară săptămânal, joia. Apoi, colecția integrală va intra în rețeaua obișnuită de distribuție. Evident, cine e interesat le poate cumpăra și online, de pe booksaveur.ro sau alte siteuri.”

Fabulații și dubitații

Radu Nițescu, Satao, Casa de Editură Max Blecher, 2020, 64 p.

Destui critici literari de gardă au reușit să surprindă în decursul ultimului deceniu mutațiile estetice survenite în poezia autohtonă odată cu apariția și maturizarea unei noi generații. Câtorva dintre membrii acesteia, numiți când post-douămiiști, când metamoderniști, când postuman(ișt)i, li s-au aplicat deja auricule prin care să se diferențieze de restul „turmei”.

Unul dintre protagoniștii acestui nou val de poeți cu vocea formată este Radu Nițescu, autorul volumului Satao. Pe principiul less is more, aplicat și în cazul plachetei precedente, Dialectica urșilor, Nițescu aliniază în noul său proiect poetic 33 de poeme, prelucrate și plasate cu rafinamentul marilor albume rock de odinioară. Timbrul particular al poetului e recognoscibil pentru cunoscători încă din primele texte, ezitările candid-flegmatice, abaterile textuale ludice și melanjul grotesc al moliciunii și al lentorii articulându-se pe fondul unui discurs eminamente reflexiv („joc teatru cu mine”, Malformația).

Adept al artei pentru artă, subiectul poetic pare a fi prins în transa unor trăiri abrupte, retroproiectate cu încetinitorul. Poemele din Satao iau ființă ca urmare a unor sondări nu foarte adânci, suficiente însă pentru asigurarea unor fulgurații cosmologice. Ar fi fost curat epigonism să fie doar atât, însă Nițescu reușește ceva ce nimeni până la el n-a izbutit, cel puțin nu atât de limpede: să-și reviziteze episoadele biografice lăsând impresia, simultan, că o face fascinat și sastisit.

Cititorul întâmpină aceeași dificultate și în încercarea de a-i schița instanței poetice portretul robot. Ridicând fabulația la rang de formă de artă și formă de viață, Nițescu ajunge să bolborosească empiric cu oboseala și infantilismul unui om îmbătrânit precoce. Mai mult, preferând punch line-uri ba retoric-cognitive (pe urmele unui Komartin), ba naiv-asertive, autorul plachetei capitulează de bunăvoie în fața asumării vreunei abordări transcendentale. Refuzând atât ideologizarea, cât și conceptualizarea, numai o minune face ca poemele din Satao să nu cadă în derizoriu. Iar acest element magic – nou în poezia lui Nițescu (sau, dacă vreți, mult mai vizibil ca înainte) – constă în tonul autocritic și detașat, exercitat pe o cadență lăuntrică exemplară. Versuri ca „Sub soarele ăsta infant,/ via proiectează rute încâlcite pe gard și mă păcălește,/ c-ajung să fac poezie de cadru.”, „Ce ai pe dinăuntru? Mult somn,/ metafore de tot rahatul.”, „și asta ești în două cuvinte,/ o adversativă”, „și se vede/ cât e regie și cât e viață” (Iarnă-primăvară), „Și totuși,/ n-am mai debitat niciodată atâtea prostii/ când am vorbit cu tine ca azi,/ e un record.” (Ochii tăi, dar în minte) dovedesc faptul că poemele sunt atent meșteșugite înainte de a ieși la rampă.

„Adoptând figura unui Peter Pan blazat, menținându-și cu mintea viziunile tocite, încețoșate, nesigure, Nițescu lasă impresia că, în răstimpuri, își suspectează combustia de rutină.”

În plan secund, vădește importanță și reflexivitatea impersonală a verbului „se întâmplă”, recurent în poezia tânărului. Practic, acțiunile acestui fir narativ nu sunt provocate fățiș, ele descinzând, molcom și necondiționat, dintr-un cer translucid al memoriei filtrate prin fantezie. Într-un atare spațiu lăuntric se antrenează, de-a lungul unui dialog sacadat, eul alături de alteritatea sa feminină izomorfă, plămădită, poate, după chipul și asemănarea unei iubiri pierdute (v. Festival în pădure). În orice caz, relația cu acest personaj al cărui singur contur îl dă predispoziția la tachinare se adeverește a fi una complicată, capabilă să șifoneze limita dintre lumi, poetul interogându-se la un moment dat „cine pe cine ține/ realitatea în spate” (buze mușcate).

Cu privirea fixată mereu în depărtări, Nițescu își extinde melancoliile ca pe-un vid rizomatic, accesând noi teritorii, pe care le coboară, ludic-ritmat, în banal. E preocuparea inconfundabilă a acestui poet tatonarea senzorială a micro-fenomenelor incerte, învăluirea lor în tautologii și truisme carismatice: „cum să spun,/ dincolo de stratul superior de nori de culoare,/ lumea ta nu mai e lumea mea, mi se pare” (Ochii tăi, dar în minte), „mi-a spus într-o seară,/ așa/ într-o doară, uite, vezi,/ aia e Steaua Polară, de-acum știi/ să te orientezi” (din poemul comemorativ intitulat Adi), „Am văzut aseară din Tineretului de pe deal/ roata de la orășelul copiilor/ luminată în mov-lsd,/ pe fundal blocuri mătăhăloase și unduirile/ emotive s-au anulat pentru o secundă.// În secunda aia m-aș întoarce oricând,/ păcat că alte miliarde stau și așteaptă la rând.” (Hawking). Vizualul joacă, firește, un rol esențial în mecanismul de livrare a halucinațiilor acestei poezii, în care bruiajele sunt la ordinea zilei: „Când telefonul sună/ transa/ se rupe.” (Suspans).

Adoptând figura unui Peter Pan blazat, menținându-și cu mintea viziunile tocite, încețoșate, nesigure, Nițescu lasă impresia că, în răstimpuri, își suspectează combustia de rutină. Astfel, niciun segment din Satao nu poate apărea viu cu adevărat decât în contrapartida nostalgiei fantastice. Deși aparent defavorabilă, din această stare de fapt se iscă versuri magistrale: „Au găsit cea mai mare structură din universul cunoscut,/ lucrurile pe care-am vrut să le fac și nu le-am mai făcut// Au încercat să înțeleagă de unde atâta materie întunecată,/ n-au putut, au mers la casele lor, au lăsat-o pe altădată.” (Proxima paradis). Iată cum nici cele mai incitante speculații cosmice nu îl pot clinti pe poet din microcosmul lui autosuficient în joculețe.

Simbolistica titlului plachetei, alături de recuzita metaforică animalieră („ca gâzele prinse de arahnida umflată sub masă.”, E ziua fetei… etc.), este, întâi, de natură alegorică, abia apoi ecologică. Empatia manifestată față de Satao, giganticul elefant african ucis în 2014 de braconieri („O viață uriașă pentru ca cineva, cine știe unde,/ să-și poată pune o statuetă pe șemineu.”, Satao), ne duce cu gândul la mesianismul clasicei condiții a artistului, precum și la existența ex-temporală a unui eu îmbătrânit prematur, debusolat, ajuns în postistorie. Exact cum ni se înfățișează și eul locutor, sustras și amorțit, drămuindu-și trecutul în frânturi de vilanele și rondeluri. Autocompătimirea este, așadar, stația finală a argumentației poetice din Satao, aceasta atingând apogeul paseist-testamentar chiar în încheierea ultimului poem: „Să zică alții, după funeralii, a fost un băiat atent la detalii.// Chit c-a prins lumea aia modern-fracturată,/ chit că nu i-a plăcut prea mult niciodată.” Versuri, trebuie să recunoaștem, cu ecou prelung.

Insolitul acestei a treia plachete a lui Nițescu stă, până la urmă, în pelicula subțire ce desparte cele două abordări viabile ale ei: să fie oare poemele de aici narațiuni despre adulți însingurați și sastisiți, ori tripuri pentru tineri trecuți de primul val teribilist? Ori ambele? Verdictul e greu de dat, chit că (!) dacă există cărți de colorat transgresând vârstele, cărți de poezie de ce n-ar fi…

Lectură obligatorie pentru orice amator de poezie română contemporană, Satao e un pariu cu care Radu Nițescu nu riscă mult, dar poate câștiga enorm.