Dan-Liviu BOERIU

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărtureşti, cu personalităţi ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri "Anatomia ratării" (în dialog cu Teodor Baconschi)" (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective "Cum citesc bărbații cărțile femeilor" (Polirom, 2017); "Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie" (Vremea, 2020).

Trigger

Elena Vlădăreanu, August, Editura Nemira, colecția N’Autor, București, 2021

Mi-a plăcut întotdeauna la poezia Elenei Vlădăreanu modul în care extrage din realitate schița primară pe care aceasta se construiește ulterior. O poezie în alb și negru, reducționistă & minimală, dar cu atât mai impresionantă. Adevăruri mari spuse în cuvinte puține, în imagini simple și puternice.

La fel stau lucrurile și în ceea ce privește prozele din August. Aici, liniștea previzibilului e spartă printr-un declic care vine exact atunci când trebuie. Se produce un fel de explozie în destinul personajelor, în urma căreia toată viața lor pare că încearcă să se reconfigureze. E o acumulare de tensiune între momentul anterior și cel ulterior micii deflagrații, un crescendo al intensității pe care E. Vlădăreanu îl surprinde admirabil, în prim-planuri “tari” și dialoguri firești, netrucate și fluide.

Recunosc că mă așteptam ca debutul în proză al Elenei să-mi placă. Și mi-a plăcut, cu asupra de măsură. Mai ales acolo unde m-a obligat să mă confrunt cu una dintre cele mai mari spaime ale mele: dispariția unui copil. Fie și pentru bucata asta de nuvelă, și tot ar fi meritat ca Elena Vlădăreanu să iasă în lume ca prozatoare.

O carte ca o apăsare pe trăgaci.

Jurnalul fericirii

Radu Vancu, Răul. Jurnal, 2016-2020, ed. Humanitas, 2021 

De câte ori citesc un jurnal, pornesc la drum cu ideea (preconcepută, ca orice fixație subiectivă) că nu poate exista onestitate „publică”. Și că o astfel de dezvelire a personalității unui autor sacrifică sinceritatea din dorința de a crea un construct pur estetic sau, de foarte multe ori, din rațiuni care țin de un orgoliu greu de păstrat în frâu, pretabil mai ales minciunii mărunte și convenabile decât adevărului pur. Răul lui Radu Vancu îi poate provoca cititorului simplu accese de invidie, dar și suspiciune. Invidie pentru felul în care autorul extrage motive de bucurie (a se citi „frumusețe”) din orice faptă, gând ori întâmplare; suspiciune – pentru că uneori elanul acesta de a colora totul într-o pastă spiritualizată pare neverosimil. Însă toate reținerile ori obiecțiile față de eventuala nesinceritate a confesiunilor din Răul se spulberă dacă avem în minte, pe tot parcursul lecturii, personalitatea reală a scriitorului și omului Radu Vancu. Cel puțin în postura sa virtuală și civică, universitarul sibian a dovedit că e străin de orice formă de meschinărie ori de exces; este de o politețe aproape demodată și de un bun-simț deseori intimidant. Pledează mereu pentru moderație, pentru nuanță, pentru conciliere. E capabil de mari prietenii intelectuale și își privește confrații scriitori cu admirație nedisimulată. Una peste alta, un om întreg. Și lucrul ăsta se reflectă perfect în acest al doilea volum al jurnalului său.

Există trei dimensiuni ale notațiilor din confesiunile lui Radu Vancu: palierul domestic, cel cultural și cel politic/civic. În ceea ce privește primul dintre acestea, este uimitor cum R.V. găsește resurse de revigorare în cele mai simple gesturi ale celor pe care îi iubește. Figură centrală în carte, Sebastian (fiul) pare un arhanghel trimis pe pământ autorului pentru a-i reaminti că frumusețea e aproape, la îndemână și că orice ipostază a acesteia e capabilă să (ne) salveze de la dezastru. Episoadele cu Sebastian sunt tot ce are mai luminos acest jurnal, bucăți strălucitoare care impresionează până la durere: „Într-una din seri, pe plaja de la Corbu, stăteam întins pe nisip, Cami a ridicat cearșaful să-l scuture – pânza lui era exact de aceeași culoare ca și pânza cerului […] „stai, am o idee!”, a spus Sebastian – a aprins lanterna telefonului și […] a început să facă din mâini jocuri de umbre pe pânza bleu & putredă. Și, vreme de câteva minute, am privit mâinile lui mici acoperind tot cerul & jucând acolo sus tot jocul de umbre al vieții mele dintotdeauna.” (p. 152-153) De altfel, Sebastian e cel care sintetizează, cu minunata lipsă de reținere pe care ți-o dă copilăria, esența personalității tatălui său, care – din pricina acestei definiții – îl angoasează și-l presează pe poet: „Sebastian, în seara după ce s-a tuns & a protestat împotriva tunsorii realmente oribile & după ce l-am consolat cum m-am priceput: – Tati, ești inexplicabil de bun. M-am simțit rău, torturat, și în seara aia, și în zilele care au urmat de atunci.” (p. 252)

Unii numesc acest ceva literatură, alții îl numesc credință, alții îl numesc frumusețe. Iar pentru cei care cred că aceste trei substantive sunt sinonime, autorul are o sentință îmbucurătoare, conform căreia lumea încă se creează, încă mai are loc pentru miracole, încă mai poate cuprinde fericire: Tot ce scriem va fi cândva adevărat.        

Consistentă e și dimensiunea culturală a jurnalului. Nu doar paginile splendide despre Mircea Ivănescu (care sunt, din punctul meu de vedere, antologice), ci și fragmentele în care Vancu își asumă imposibilitatea de a face față preaplinului & frumuseții sunt dovezi ale unei hipersensibilități cu rădăcini adânci: „De cum văd ceva care aduce cu frumusețea, trebuie să fac un efort fizic considerabil ca să nu plâng. Frumusețea mi-a devenit insuportabilă, am o reacție alergică la ea, ca la o doctorie administrată prea mult timp în doze prea mari. Spus brutal, m-am intoxicat cu ea. […] halul în care am ajuns de acolo trebuie să vină.” (p. 43) Pe de altă parte, nu se poate trăi fără acest drog uriaș care e literatura. Pentru că literatura, la Radu Vancu, nu e doar o preocupare permanentă (autorul e și un adict al cititului bulimic & iresponsabil, cum în literatura noastră recentă numai la Ciprian Măceşaru am mai întâlnit), ci şi – parafrazând un vers celebru – o hiperrealitate cu o mie de feţe. Nu lumea naşte literatura, ci literatura naşte lumea; ea e coaja care îmbracă totul, suprapielea în şi prin care trăim şi respirăm, ultraviaţa pe care am primit-o şi pe care o multiplicăm într-un elan vitalist despre care sperăm că ne poate aduce mântuirea. Mai clar spus, pentru tipul de personalitate pe care îl întruchipează Radu Vancu, totul e literatură. Şi de aici marea lui admiraţie pentru scriitorii uriaşi (de la Pynchon la Cărtărescu, trecând prin Pound şi Ivănescu) care nu s-au sfiit să recunoască, prin scrisul lor, acest mare adevăr. Felul în care autorul jurnalului se raportează la aceştia nu e ranchiuna minoră a celui care le-a ghicit geniul, ci recunoştinţa că au exprimat acea hiperrealitate în care ne scăldăm existenţa. Vancu e influenţat de aceştia şi uneori copiază (mai ales de la Mircea Cărtărescu) inclusiv modul în care se raportează el însuşi la actul creaţiei, so to speak: „m-am închis aici & m-am năpustit pe laptop (la care clămpănesc acum). Au trecut de atunci aproape şase ore, şi am impresia (ba chiar certitudinea) că tastez direct pe bucăţele dreptunghiulare şi cleioase din creierul meu destrămat”. (p. 101) Dincolo de meritele estetice incontestabile, principalul efect al Răului lui Vancu este că restabileşte încrederea în puterea miraculoasă a literaturii („asta e ce trebuie să facă dintotdeauna literatura: să te pregătească de realitate desprinzându-te total de ea”).

Nu doar intelectual, ci şi „om al cetăţii”, Radu Vancu participă intens la protestele civice la adresa guvernării abuzive a PSD. O bună parte a jurnalului îl prezintă în postura scriitorului angajat politic în lupta cu un sistem care urmăreşte să suprime drepturi individuale şi să instaureze o lege a protejării intereselor celor de la putere. Se îmbină, aşadar, preocuparea pentru libertatea spiritului cu lupta pentru libertatea civică & statul de drept. Cu umor, autorul îşi evaluează coregrafia în spaţiul public, lăsând la vedere resturile de vulnerabilitate care îl împing să nu se dea bătut: „Diseară o să fiu în Piaţa Victoriei, iar dimineaţă o să zbor spre Bergen, unde o poetry machine va face poeme noi reciclând versuri de-ale mele. Poezii, proteste, revoluţii. Parc-aş fi un poet rus de la 1917, nu un biografist depresiv de prin Carpaţi.” (p. 29) Radu Vancu are conştiinţa faptului că numai prin ofensiva oamenilor buni se poate răsturna răul provocat de cei care, conjunctural, ne conduc destinele. Iar în categoria „oamenilor buni” Vancu îi aşază nu doar pe cei care votează „cum trebuie”, ci şi pe aceia care i-au adus la guvernare, prin alegerea lor, pe artizanii abuzurilor. Toţi suntem victime, pare să spună Vancu, şi nimeni nu trebuie blamat pentru o opţiune care s-a dovedit ulterior perdantă. Aici e, de fapt, cheia înţelegerii felului în care trăieşte, iubeşte & scrie autorul: Radu Vancu e incapabil de ură. Structural vorbind, el nu poate detesta pe nimeni & nimic. În locul resentimentului, el aşază dorinţa de a pricepe ce se întâmplă cu celălalt. Răul e un efect al întâlnirii mai multor tipuri de abordare a lumii, un rezultat al neînţelegerilor. Din acest punct de vedere, şi cu toate consecinţele care pot decurge de aici, Vancu apare uneori ca un prinţ Mâşkin rătăcit printre contemporani.

Trauma iniţială, punctul zero al tuturor episoadelor prin care trece Radu Vancu, este însă sinuciderea tatălui său. Acest al doilea volum al jurnalului (primul fiind „Zodia cancerului”) abordează într-o manieră mai discretă tragedia pierderii lui. Ea rămâne în background, dar nu iese niciodată complet din scenă. E catalizatorul principal: fie motorul care pune în mişcare sângele, fie operaţia chirurgicală care a smuls cu brutalitate un organ vital al fiului, lăsându-l cu un handicap emoţional asumat & ocrotit cu duioşie. Vancu îşi contemplă propria idee despre sinucidere dintr-o postură pur teoretică, în mici fotograme care îmbină cioranismul cu un foarte amar haz de necaz: „în pijamaua mea gri & boțită, cu teancul enorm de cărți lângă mine, retras în camera de sus din mănsărduță, din care atunci când pot nu ies cu zilele, am înțeles că exact asta sunt: un pensionar de lux al sinuciderii. Imoral ca toți pensionarii de lux, sfidător & revoltător ca ei. Nu un pensionar – un rentier al sinuciderii, asta am ajuns.” (p. 201)Răul e o carte calofilă & eclatantă, care te zdruncină, te ridică și pe urmă te trântește în mizeria zilelor care par fără orizont, dar o face întotdeauna cu convingerea că există ceva mai presus de noi, mai presus de urâțenia timpurilor, mai presus de patimile rușinoase & de chipurile hâde (ca în unele dintre tablourile lui Bosch) care ne veghează descompunerea. Unii numesc acest ceva literatură, alții îl numesc credință, alții îl numesc frumusețe. Iar pentru cei care cred că aceste trei substantive sunt sinonime, autorul are o sentință îmbucurătoare, conform căreia lumea încă se creează, încă mai are loc pentru miracole, încă mai poate cuprinde fericire: Tot ce scriem va fi cândva adevărat.       

În echilibru

Andrei Dósa, Multă forță și un dram de gingășie, Editura Polirom, 2021

Unul dintre cei mai buni poeți ai generației lui, Andrei Dósa virează aici într-o proză care, la nivel superficial, ar putea fi despre disoluția unei prietenii. Despre inerția cu care amicițiile își târăsc umbra peste ani, fără ca substanța lor să rămână intactă. Atti, prietenul din copilărie, reprezintă pentru narator arhetipul individului instalat în clișee & certitudini, traduse aici printr-un șovinism rudimentar și printr-o viziune machistă asupra relațiilor cu ceilalți. (În orașul în care am crescut eu, populat majoritar de maghiari, unui astfel de om i s-ar fi spus „bunkó” – un „bolovan”, în traducere liberă).

Zic „la nivel superficial”, pentru că romanul e mai mult decât atât. Mi s-a părut că autorul încearcă să găsească, biografic, raportul optim între sensibilitate și adaptabilitatea la o societate cu puternice (și deseori rizibile) pretenții capitaliste. Personajul principal e când liric (și o simte ca pe o vinovăție de care se rușinează), când hotărât să-și compenseze fragilitatea prin activități la limita huliganismului (persiflarea celor în vârstă, de exemplu, în niște scene sadice demne de A Clockwork Orange) ori a autodistrugerii (vezi legăturile amoroase ratate și obsesia de a urmări fete pe stradă și în scara blocului).

Singurul cusur pe care l-am găsit cărții a fost că am avut impresia de capitole neterminate. Doar episodul „Atti” are un deznodământ clar, restul firelor narative începute par să se dilueze pe parcurs, fără a-și găsi temeiul în construcția finală a povestirii. Cu toate astea, Multă forță și un dram de gingășie se prezintă ca un roman bine scris, cu multe pagini memorabile și cu incursiuni palpitante în miezul incandescent al gândurilor celor mai ascunse.

Patria din cap

Diana Iepure, În rest, viaţa e frumoasă, Casa de editură Max Blecher, 2021

Nu am ales întâmplător titlul acestui text. În timpul lecturii volumului Dianei Iepure, În rest, viaţa e frumoasă, mi-a venit în minte un gând al Hertei Müller de la întâlnirea din 2010 de la Ateneu cu Gabriel Liiceanu. „Patria”, spunea ea, „e ceea ce nu poţi să suporţi şi ceea ce nu poţi să părăseşti. Poţi să pleci cu picioarele, dar o duci cu tine în cap, vine cu tine. Tâmpita de patrie vine cu tine şi dacă nu vrei; şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viaţă”. Chiar dacă Dianei Iepure îi lipseşte această apetenţă a Hertei Müller pentru ceea ce aş numi „adevărul agresiv”, pare să i se potrivească totuşi măcar ideea că ruperea fizică faţă de istorie lasă nişte cicatrici în sensibilitatea celui care o invocă. Dar, dacă H. Müller vrea să-şi extirpe orice conexiune cu originile care i-au provocat obsesiile (din care, de altfel, s-a născut literatura ei neagră, puternică & halucinantă), Diana Iepure îşi evocă devenirea într-un mod care îmbină nostalgia, drăgălăşenia lucidă şi regretul că locurile n-au ţinut pasul cu timpurile.

Ceea ce impresionează de la bun început în poezia Dianei Iepure este preocuparea de a atenua tonul liric cu o rapidă aducere-cu-picioarele-pe-pământ. Poeta nu-şi permite luxul reveriei decât cu măsură; pare că pendulează permanent între dorinţa firească de a rememora trecutul (cu toate consecinţele ce decurg de aici) şi precauţia de a nu se lăsa pradă emoţiilor puternice. Rezultatul e un soi de poezie de „rezistenţă”, care plesneşte sonor la final, după ce făcuse tot posibilul să menţină în aer balonul de săpun: „până nu demult/ primeam de la mama mai ales mâncare/ dulceaţă, magiun, plăcinte, porci tranşaţi gata copţi în borcane/ alaltăieri însă/ mama a observat că e din nou în vogă chignon-ul/ şi atunci a hotărât să crească pentru noi păr/ că al ei e frumos, lucios, e scump/ şi, la o adică, de ce nu?// Înfăşurate în hârtie de ziar. Puse şi scoase cu grijă din taxi, autobuz, microbuz, maşină, tren.” (p. 13). Alteori, precaritatea vieţii celor la început de drum capătă, din cauza felului inedit de rezolvare a problemelor banale, irizaţii suprarealiste: „mi-am amintit/ de o pereche/ urâtă tare/ cel mai puţin arătos cuplu/ din căminul nostru/ ăştia doi/ aveau cea mai tumultoasă viaţă sexuală/ dintre studenţi istorici aproape virgini/ ea îşi albea chiloţii/ în ceainicul în care fierbeau după aia ceai.” (p. 15).

După ce inventează o adevărată odă a simţurilor pentru a păstra câte ceva din miraculosul copilăriei şi al oamenilor care au populat-o („Femeile îşi vor apleca deasupra mea sânii parfumaţi, îmi vor săruta iconiţa de pe piept şi mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa şi omega, beta şi gama, pi pe doi şi radical din paişpe”), poeta simte dislocarea ca pe un abandon potenţat prin apariţia decrepitudinii fizice. Şi totodată, simetric, ca pe un răspuns al naturii înseşi la nesăbuinţa de a-ţi părăsi matca & leagănul: „de la o vreme toată revolta mea a dispărut/ deşi nedreptăţile stau în continuare la loc de cinste/ am auzit că prin grădina de-acasă dau iama zilnic/ nişte păsări negre, mărunte/ mai mult merg decât zboară şi curăţă, pe rând, ca lăcustele,/ azi cireşele, mâine pojişka/ şi tot aşa/ nu mai zic de izvoarele care seacă/ de fântânile din ce în ce mai adânci/ de vulturii care planează pe la chindii peste ţarcul cu găini/ de corpul meu din ce în ce mai risipit şi mai confuz” (p. 41).

Autoironia şi ludicul sunt metodele prin care poeta, transformată acum într-un personaj de sitcom, jonglează cu spaimele (mai mult sau mai puţin infantile ale) celorlalţi, într-un joc prin care ea însăşi se salvează de la disperare.

Autoironia şi ludicul sunt metodele prin care poeta, transformată acum într-un personaj de sitcom, jonglează cu spaimele (mai mult sau mai puţin infantile ale) celorlalţi, într-un joc prin care ea însăşi se salvează de la disperare. În lumea din care toate proporţiile au dispărut, micile necazuri pot deveni capitale: „pe de altă parte,/ când ni s-a stricat maşina în deal la Cosăuţi/ şi cu ce s-o tractezi,/ dar mai ales unde/ ne-am certat două ore/ şi atunci am strigat/ nu mai avem ce face!/ rămânem, trăim, murim/ aici ne îngroapă/ că cimitirul e chiar peste deal/ glumeam bineînţeles/ dar în primele clipe/ te-ai cam speriat” (p. 48). Simetric, marile taine, ştiute doar de cei mai bătrâni, de cei mai învăţaţi sau, pur şi simplu, de cei care păstrează tradiţia, le sunt dezvăluite copiilor în şoaptă, fără nicio explicaţie, de parcă misterul superstiţiilor s-ar spulbera instantaneu odată explicată legătura dintre, de exemplu, cinste şi culoarea roşie. E aici o atmosferă mitică pe care Diana Iepure o descrie cu ochii curioşi ai copilului. Inaderenţa fetiţei la misterele vieţii e o prefigurare a rupturii de mai târziu de lumea în care semnele sunt păzite & respectate cu sfinţenie: „Mirele şi mireasa mergeau pe centru, încadraţi de nuni. Nuna ţinea în mână o sticluţă bombată cu vin vişiniu şi un buchet de flori legat cu o panglică roşie. Olica, cea care le ştia pe toate, mi-a spus odată la ureche: Înseamnă că mireasa a fost cinstită. Am înţeles că era de bine.” (p.50).

Chiar dacă discret, foarte surprinzător în volum e şi accentul politic. În elanul de autosondare, autoarea încearcă să găsească în propriul ei trecut scuze pentru deriva ideologică a modernităţii şi constată, resemnată, că nu se poate „lăuda” cu fapte de cruzime care, poate, ar face-o să suporte mai uşor efectele mişcării Cancel culture, de pildă. Sângele străbate istoria într-un enorm şir de nedreptăţi, însă în niciuna dintre aceste etape autoarea nu-şi găseşte precursorii ca personaje ofensive. Ea asistă, aşadar, la această defilare a contemporaneităţii cu sentimentul că greşelile nu-i sunt imputabile; sentiment cu atât mai sâcâitor cu cât ea nu cunoaşte în istoria ei (paşnică & imobilă structural) niciun motiv de remuşcare: „şi iar răscolesc prin arhive/ şi iar îmi zic că pot trăi împăcată/ în aceste vremuri tulburi în care/ se decapitează statui/ şi se oblojesc în stradă picioare/ nu pot spune ipocrit: e ok/ când totul se duce de râpă/ şi totuşi/ n-am găsit zare de asupritor în sângele meu mult pătimit/ zare de sânge albastru/ doar ţărani, ţărani, ţărani” (p. 55).

Poemul care sintetizează întreg demersul liric al volumului este, după părerea mea, „pescăruşii de oraş”. Odată vizitate şi revizitate consecinţele dezrădăcinării, poeta ajunge la o concluzie surprinzătoare: nu doar locurile de baştină ni se par azi străine, ci însăşi toposul pe care îl locuim. Se întâmplă ceva straniu, pare să ne spună ea; decorurile care ne înconjoară au un ce artificial, sunt compuse din elemente care nu se sincronizează, din piese incompatibile şi, din această cauză, stridente. Urbanul „acasă” se transformă într-un peisaj dizarmonios, în care cântecul pescăruşilor este sugrumat de betoane şi colţuri. Trăim într-un nowhere to run, impunător & definitiv: „pescăruşii de oraş/ nu mă bucură mai deloc/ nici atunci când vin la geamul meu/ şi bat cu ciocul ăla enorm în sticla termopan/ mai degrabă mă sperie/ şi îmi confirmă o dată în plus că/ ceva nu e în regulă cu noi/ cu marea, cu asfaltul, cu oraşul acesta/ încins, necăjit, nespălat/ nimic mai trist decât un pescăruş scormonind în gunoaie/ nimic mai înspăimântător decât ţipătul lui nefiresc/ care se loveşte de blocuri” (p. 64).

În rest, viaţa e frumoasă este unul dintre cele mai puternice & solide volume de poezie pe care le-am citit în ultimii ani. O carte care trasează graniţele rememorării şi ghidează introspecţia, totul fiind făcut cu o luciditate tăioasă, cu autoironie, cu mici ghiduşii & cochetării benigne; un lung poem compact despre neputinţe şi despre onestitatea cu care ar trebui să ni le îngrijim. Şi care lasă cititorul năucit, minute bune după întoarcerea ultimei pagini.

Ceci n’est pas une pipe

Cartea cu tați, Robert Bălan – coordonator, Editura Trei, București, 2021

Încă de pe coperta întâi, Robert Bălan (coordonator) ne avertizează că „aceasta nu este încă o carte despre cum să fii un părinte perfect”. Volumul colectiv reunește povestioarele, istorisirile și mărturiile a 13 autori despre experiența lor ca tați. Și, așa cum Magritte atrăgea atenția că pipa din desenul lui nu e tocmai o pipă (pentru că, justifica tot el, nu poți turna tutun în ea, fiind doar o reprezentare grafică a unui obiect), la fel se întâmplă și cu cititorul acestei colecții: dacă e tată, știe foarte bine cum stau lucrurile; dacă nu e tată, cu siguranță nu va afla nimic nou doar citindu-i pe cei care vorbesc despre asta, deși va avea impresia că îi înțelege și că empatizează cu ei.

Mi-au plăcut întotdeauna cărțile cu o pluralitate de autori. Mi s-a părut util să aflu, dintr-o singură lectură, opiniile variate ale unor scriitori diferiți despre o anume chestiune. Chiar dacă – se întâmplă frecvent – genul acesta de volum poate să sufere de inegalități stilistice ori de eterogenitate, el câștigă prin altceva; și anume prin cumularea cantitativă a unor ipostaze deseori diametral opuse pentru aceeași situație de viață. În ciuda ideii (oarecum vulgare) că tot ce ține de experiența paternității e frumos, înălțător și reconfortant, există voci aici care trădează acest clișeu în favoarea unei sincerități dezarmante. Nu totul e lapte și miere. Și nu tot ce ține de relația tată-copil e mereu lin și fără hopuri.

Mi-au plăcut întotdeauna cărțile cu o pluralitate de autori. Mi s-a părut util să aflu, dintr-o singură lectură, opiniile variate ale unor scriitori diferiți despre o anume chestiune.

Andrei Dósa, într-unul dintre cele mai oneste texte din carte, își asumă, de exemplu, splendida „eroare” pe care a făcut-o la nașterea copilului lui, când i s-a părut (în mod absolut firesc) că are cel mai frumos bebeluș din univers. La rememorare, în schimb, aplecat asupra fotografiilor din aceeași perioadă, are o revelație care îl amuză și-l înduioșează: „Chiar dacă în salon mai erau și alți prunci șifonați, parcă îmbătrâniți prematur din cauza efortului de a veni pe lume, copilul meu nu mi se părea absolut deloc boțit. Îi străluceau ochii și era plin de viață. Evident că biologia îmi juca feste. Mi-am dat seama de asta recent, uitându-mă la fotografiile de când era foarte mic. Până la aproape trei luni, a fost la fel de urâțel și de ciudat ca orice alt bebeluș.” (p. 13).

Robert Șerban, tată a doi copii, deplânge comprimarea timpului și frustrarea de a nu reuși să transforme extazul paternității în cuvânt: „Tânjeam să scriu, să-mi povestesc despre ce mi se întâmplă. Îmi doream să am vreme ca să-mi transform fericirea de a avea doi copii minunați, frumoși și haioși în text. Să fiu romanțios și să dau, cum se zice, carne și sens sentimentelor.” (p. 30). O amărăciune similară, într-un text minunat & cald, mărturisește și Radu Pavel Gheo: „De citit citesc pe sponci, de viața culturală m-am decuplat aproape complet, mai aflu sporadic că se întâmplă ceva interesant în locuri unde nu am cum să ajung, apar cărți pe care le cumpăr și le stivuiesc «pentru mai târziu», deși nu știu când o fi târziul ăsta – și mai ales nu mai scriu (p. 39).

Pentru Igor Mocanu, meseria de tată e prilejul perfect pentru a analiza, aproape sociologic, evoluția conceptului de educație al generațiilor anterioare. La unii tați „de tip nou”, creșterea copilului devine metoda de a-și sonda propria lor copilărie și de a contesta subsecvent felul în care se disciplinau pruncii „pe vremuri”. Pericolul e, evident, repetarea acelorași greșeli: „[…] ăsta e cel mai greu aspect de recunoscut și asumat: că în excesele astea de autoritate nu suntem noi, ci părinții noștri la pachet cu un întreg sistem sociopolitic despre care nu aveam habar că se află acolo.” (p. 53) Bogdan Alexandru-Stănescu admite o eroare similară: „Am adoptat foarte repede față de propriul băiat atitudinea pe care o am față de tată: sunt extrem de critic, cu cât îl observ mai șovăielnic, mai sensibil, simt nevoia să fiu mai dur. Îmi amintesc că așa era și tata, […] Când am amintirea asta, îmi iau copiii în brațe și probabil că-i dezorientez mai mult decât atunci când mimez duritatea.” (p. 57) Doris Mironescu înțelege copilăria ca pe o formă de regres (în sens psihologic) și pledează indirect pentru o continuitate până la nivelul dialogului primar: „avem, fiecare, la îndemână un repertoriu limitat de vorbe de duh, intonații și frazeologii, care în bună măsură provine din familie, mai ales atunci când cauți fraze legate de copilărie. De aceea, ești obligat să regăsești vârsta aceea în tine când îți crești propriul copil și să-ți amintești de tine copil.” (p. 99)

În „Copiii sunt OK (părinții nu)”, Mihai Duțescu face o radiografie a vieții în cuplu, care se creează automat în jurul fiecărei noi apariții a unui bebeluș. Tată a trei copii, Duțescu descrie, cu un fel de detașare îndărătul căreia ghicești totuși o imensă muncă de răspundere, toate etapele paternității & toate transformările preocupărilor familiei, de la căutatul vacanțelor exotice de dinainte la evaluarea de acum a grădinițelor și a școlilor. Relaxarea pare să vină în timp, după mii și mii de ore de neliniște, traume fizice & îndoieli: „La Iustin nu a existat practic o depresie post-partum, ca la fete (mai ales la prima) și lucrurile în general au fost mai mult la futu-i mă-sa, cum s-ar zice iar el a crescut mai mult sau mai puțin ca o buruiană – deși a fost deopotrivă îngrijit, iubit, ținut în palme și răsfățat.” (p.77) La Florin Hălălău, în schimb, impresia e de continuă binecuvântare, de beatitudine constantă. În „Exerciții de apropiere”, un text cvasi-elegiac, el face un elogiu paternității, considerând-o o calitate înnăscută: „Cred că suntem programați pentru a fi părinți, avem setarea asta din fabrică, așa cum știm deja imediat după naștere să respirăm. Aș putea spune că e un simț adormit, care se trezește la momentul potrivit și noi aplicăm tot ceea ce ne-a scris sub formă de coduri IT-istul suprem.” (p. 81) Mai prozaic, deși oarecum poetic, e Dan Coman, care învelește amintirile în mici note contabilicești despre un cotidian arid, din care a dispărut farmecul tocmai pentru că minunea noii vieți a cuprins toate cotloanele existenței: „doar din reflex mai ducem acum ceașca la gură și doar un caimac prăfuit mai suflăm înainte de-a ne prefacem că bem, iar fumul iese din țigară numai dacă învârtim de cheiță – fumul acesta de pluș în care fetița nu se poate lovi” (p. 110) Bonus: tabelul cu frecvența activității sexuale a părinților în primele luni ale bebelușului.

Florin Dumitrescu distinge între modul matern de a-ți iubi copilul și felul patern, înțelegând că legătura cu mama e mai înainte de toate biologică, în timp ce tatăl e partea responsabilă cu insuflarea principiilor și – după caz, în funcție de societate – cu livrarea lecțiilor despre cum să te „descurci”: „Ia să vedem! Cum sunt evocați de obicei tații? Tata e cel care m-a învățat să fiu corect și cinstit – zic unii. Să nu mă înclin… Să nu mă abat, adaugă alții. În general, de la tați rămânem cu valorile morale. […] Unii dintre ei își mai învață copiii cum să conducă mașina, alții le mai pun o pilă la angajare…” (p. 122) Printr-o analogie, Andrei Gamarț încearcă să-și modeleze modul de a face educație fiicelor lui raportându-se la sfatul pe care îl primea el însuși în copilărie de la tatăl lui. Se creează astfel o spirală a binelui, transmisă – ca o torță – din generație în generație: „Fii mai bun decât mine, îmi spunea tatăl meu dimineața, lucru pe atunci de neconceput pentru mine, fiindcă știam cât este de bun tatăl meu, mult mai bun decât mine” (p. 137)

Surprinzător (și dezamăgitor) e textul lui Vasile Ernu, „E greu să fii mamă”, care pornește – onorabil și foarte interesant – de la observația sociologică privitoare la rolul ambilor părinți în creșterea copilului. Ernu încearcă să îmblânzească percepția machistă conform căreia unui bărbat nu-i șade bine, de exemplu, să conducă de unul singur căruciorul prin parc. Vine cu exemple concludente, din propria lui experiență, într-un text armonios, bine scris, cu empatie și cu o înțelegere îngăduitoare față de cei care-l privesc ciudat în rolul de „mamă”. Totuși, autorul nu scapă ocazia să se dueleze doctrinar cu teoria „dinților perfecți”. Aluzia e străvezie: e vorba despre un vechi text al lui Gabriel Liiceanu în care se deplângea cinismul unei părți a societății românești de a manipula ideologic populația pauperă, în locul găsirii unor soluții pentru a o scoate tocmai din situația care a transformat-o într-o foarte convenabilă masă de manevră. Printr-o inversiune oportunistă a lui Ernu (și nu doar a lui), ideea lui Liiceanu e manipulată (sic!) în direcția creării unui dispreț pentru sărăcie. Și asta, totuși, într-o carte despre tați, despre copii, despre copilărie. Ironia autorului are eleganța și potriveala unei bâte izbite într-o baltă: „Cu timpul încep să-ți cadă dinții […] E bine să ai bani puși deoparte: altfel o jenă cumplită te va cuprinde. […] Așa e în cultura «dinților perfecți». Dinții au devenit o marcă a statutului: ai dinți albi și perfecți – ești din «lumea bună»; ai dinți stricați și lipsă – ești din «lumea declasată». Așa e la oamenii «maturi și civilizați».” (p. 134)

Una peste alta, „Cartea cu tați” e un volum cald și dens, în care scriitorii își joacă bine rolurile (din viața reală) de mărturisitori ai celei mai grele profesii din lumea asta. În final, mă-ntorc la contribuția lui Bogdan Alexandru-Stănescu, care comprimă în doar câteva cuvinte adevărul crud despre fericirea paternității: „Treaba cu copiii e cam așa: nu știi de ce-i faci. Toate justificările, inclusiv cele lacrimogene, sunt butaforie. Îi faci, pur și simplu. Apoi mimezi bucuria. Dar asta vine cu adevărat mult mai târziu.”

P.S. Dacă m-ar întreba cineva și pe mine, aș putea spune că fiică-mea nu mă deranjează absolut deloc, că nu-mi încurcă programul, că zilele se scurg într-un firesc absolut și că fac totul la fel cum făceam și-nainte de nașterea ei. Și după aceea mi s-ar face rușine și aș admite că azi am dus-o la bunici pentru a avea un pic de timp ca să pot scrie cronica asta.

Concupiscențe

Bogdan Crețu, Cornul inorogului, Polirom, 2021

Una dintre cele mai mari surprize livrești pe care le-am avut în ultima vreme este acest volum al lui Bogdan Crețu, amestec de eleganță, fluență narativă și un remarcabil talent de a reduce anodinul la esența lui primă. Ceea ce începe ca un fel de provocare din partea Dianei pentru autorul de succes Dinu Zărnescu se transformă pentru acesta într-o experiență suprasenzorială. Dinu folosește aventurile erotice (exersate dintr-un preaplin al dorinței, calată pe un ego fluctuant și nesigur) ca pretexte pentru introspecții psihologice, pentru reevaluări actuale ale unui trecut cețos sau pentru închiderea simetrică a unor capitole neterminate (cum e cazul Venerei, pe care Dinu o surprinde în copilărie spălându-se într-o albie roșie, și care reconstruiește imaginea, mulți ani mai târziu, „încadrată ca de rama unui tablou”).

Amintind, prin maniera de construcție și prin ritm, de un alt mare roman românesc (Rădăcina de bucsau a lui Nimigean), dar și abuzând de referințe culturale dintre cele mai diverse (de la Mircea Cărtărescu la N. Breban, Ioan Es. Pop și Proust), romanul lui Bogdan Crețu caută să contrabalanseze, printr-un proiect personal deopotrivă distructiv și salvator al lui Dinu Zărnescu, anarhia aparentă a lumii.

Cornul inorogului îl recomandă de pe-acum pe Bogdan Crețu ca pe un autor de forță. Acesta nu e un roman: e o colecție fascinantă de portrete și ipostaze ale unui eros dezlănțuit, care însoțește viața personajului principal, ghidându-i-o sau, dimpotrivă, ascunzându-se convenabil între volutele ei complicate.

Criticul literar de primă mână e așadar dublat de un scriitor de ficțiune cel puțin la fel de strălucit.

După durere

Svetlana Cârstean, Sînt alta, Editura Nemira, 2020

În topul vânzărilor cărților de poezie al lunii ianuarie, întocmit de librăriile Cărturești și publicat în nr.1/2021 al Revistei Familia, volumul Sînt alta al Svetlanei Cârstean s-a clasat pe primul loc. Lucrul e cu atât mai surprinzător (și îmbucurător, se înțelege) cu cât poezia autoarei nu are nimic în comun cu versificările infantile ale unui Iv cel Naiv ori cu kitschul pompos marca Marius Tucă, doi dintre autorii care au avut un relativ solid succes de public (nu și de critică). De altfel, Svetlana Cârstean a figurat și într-un top al meu, neoficial, acum 6 ani, când am hotărât că Gravitație (ed. Trei, 2015) merită titlul de cea mai bună carte de versuri a anului respectiv. Fluența, sugestia imponderabilității & o anumită eleganță a traumei m-au făcut să cred că mă aflam în fața unei adevărate desfășurări de forță lirică.

Lucrurile stau aproximativ la fel și cu acest Sînt alta, o carte care decupează suferința și o așază, de data asta, într-un decor foarte concret al realităților sociale & politice. Mai mult decât în precedentele volume ale autoarei se simte aici intenția de a pune semnul egalității între subiectivitatea afectivă a poetului și drama socială din care se desprinde aceasta. Singurătatea nu mai e privită ca un dar, ci ca o rupere brutală & dureroasă. Solidaritatea, fie și maladivă, e preferabilă oricând tăcerii; dependența e semn de adaptare: „nu sunt pregătită să mă despart de nimeni/ am o noțiune inflexibilă despre apropiere/ corpul meu stă înclinat în direcția din care vii tu” (p. 11). Încăpățânarea cu care autoarea își caută rostul ia uneori forma disponibilității de a-și sacrifica bruma de confort domestic; imaginile care sugerează splendoarea maternității completează această idee a dorinței de a stabili conexiuni puternice (chiar și cu un alterego): „prin toată casa asta goală caut/ o fată/ și nici măcar nu e o diferență prea mare/ față de visul în care alăptam o fetiță/ și-o strîngeam la piept/ înfășurată-ntr-un șal roz/ ca și cum mi-ar fi fost foarte necunoscută/ ca și cum mila s-ar fi revărsat din mine odată cu laptele” (p. 15).

Autoarea pare plasată într-un proces în primul rând de autoconvingere, în urma căruia identitatea să fie transfigurată complet și redată, cu un suflu nou, lumii.

Nu e întâmplător ales titlul acestui volum. Autoarea pare plasată într-un proces în primul rând de autoconvingere, în urma căruia identitatea să fie transfigurată complet și redată, cu un suflu nou, lumii. Lucrurile se schimbă, așa cum se schimbă și sentimentele, așa cum o fac și senzațiile care însoțesc o amintire ori felul în care ne raportăm la vechile noastre obsesii. Și primul pas e dinamitarea clișeelor care au stat la baza greșitei percepții despre solitudine: „această gîndire romantică te va ruina mai departe/ această idealizare a sinelui singuratic abandonat în fața ușii/ de la intrare/ nu va-nceta să te ruineze/ spui tu/ privind peste gard acolo unde ai fost odată acasă” (p. 19). Tonul cvasi-didactic e și el prezent în mici fulgurații cu rol de „axiomă”: „să te sperie orice contact rupt/ orice conexiune întreruptă/ nu e semn de maturitate” (p. 21).

Cu toate eforturile de a stabili o congruență (necesară pentru supraviețuire) între „mine” și „restul lumii”, există momente în care luciditatea te obligă să recunoști falimentul minor al acestei splendide minciuni care e iluzia de a aparține în totalitate prezentului & realului. Singurele proprietăți importante sunt acelea pe care le poți exersa în aceeași singurătate pe care credeai că, pe drumul cunoașterii și al devenirii, ai abandonat-o ca pe o piele de șarpe: „la sfîrșitul zilei/ nebunia e singurul bun pe care îl ai/ singura ta proprietate pe care nu ți-o poate lua nimeni/ o piatră colțuroasă cu care spargi toate geamurile/ de-o parte și de alta a drumului/ în timp ce te îndrepți spre casă” (p. 31). Întotdeauna vor rămâne reziduuri care se încăpățânează să-ți însoțească existența, indiferent de evoluția ta, cel în mintea căruia ele și-au găsit adăpost. Numai că, de data aceasta, ele pot deveni doar un murmur liniștitor, fără tumultul de odinioară. Suntem obișnuiți cu durerea, pe care o cultivăm acum aproape canonic, dintr-o dorință ascunsă de a păstra intactă o anume tradiție sentimentală. Chiar diminuată, ea nu pierde nimic din prezență: „În familia asta avem obiceiul să plîngem./ Din lipsa oricărui ritual, din cauza dezordinii/ Plînsul fără justificare ritualică/ Un bocet neîntrerupt/ O flacără a durerii pe care trebuie să o ținem aprinsă/ Întruna/ Și ne e frică dacă se stinge/ Cineva trebuie atunci repede să-nceapă să plîngă/ Ca durerea să nu dispară din casele din oasele noastre” (p.63).

Onestitatea confesivă din Sînt alta merge până la asumarea unui egoism paradoxal, în virtutea căruia importantă nu e doar fericirea, ci mai ales monotonia ei, omogenitatea ei, pe care autoarea le descrie într-o ramă de un surprinzător realism magic.

Onestitatea confesivă din Sînt alta merge până la asumarea unui egoism paradoxal, în virtutea căruia importantă nu e doar fericirea, ci mai ales monotonia ei, omogenitatea ei, pe care autoarea le descrie într-o ramă de un surprinzător realism magic: „în fiecare zi las apa să curgă nu mă gîndesc la binele pămîntului/ dar nici la al meu/ numai la nevoia de a se auzi în lumea asta ape care curg/ numai la nevoia de a auzi zilnic ceva care nu se sfîrșește/ în fiecare zi creez iluzia abundenței/ las apa să curgă/ până cînd mierle zglobii încep să ciripească/ pe marginea chiuvetei” (p. 89). Ideea de continuitate a beției existențiale, de miracol al infinitului e surprinsă cu mirarea cu care poți descoperi că nici moartea, ca punctus terminus, nu poate învinge memoria. Autoarea constată, cu o detașare îndărătul căreia se ghicește speranța, că uitarea nu e întotdeauna apanajul extincției fizice: „am văzut morți care ne-au supraviețuit nouă celor vii/ atît de glorios/ și natural/ triumful lor/ ne-a convins/ că moartea nu-i cea mai bună soluție pentru uitare” (p. 93).

Pe de altă parte, o asemenea deschidere către mărturia intimă & netrucată nu putea scăpa de anumite locuri comune, mici truisme care dau un farmec frivol construcției volumului, altfel foarte bine închegat. Autoarea frizează uneori patetismul, însă o face cu convingerea că sinceritatea e întotdeauna salvatoare și că ea cântărește mai greu decât cosmetizarea ipocrită ori decât vanitatea de a fi mereu în răspăr. Ai uneori senzația că autoarea ți se confesează în jurul unei căni cu ceai fierbinte, într-o dimineață rece din care niciunul nu vreți să vă exilați: „toți acei ani în care nu credeai că/dacă te tai curge sînge și te doare/ toți acei ani în care atît de tînără/ era carnea ta și corpul tău atît de sănătos/ încît nici n-aveai habar că exiști/ cei mai buni ani din orice viață posibilă” (p. 98).

Cu o coerență discursivă remarcabilă, cu un extraordinar apetit autodemascator, Svetlana Cârstean scrie aici o strălucitoare poezie a posttraumei. Lectorul nu are altă variantă decât să asiste fascinat la acest spectacol al devoalării secretelor, mai ales pentru că autoarea însăși i s-a strecurat în minte, de unde îl ghidează & convinge că e parte a unui întreg care-l depășește și-l cuprinde în același timp: „sînt efectul tău/ al gîndului tău/ al unuia dintre gîndurile tale/ ascunse/ al tuturor gîndurilor tale din această clipă// în care citești” (p. 39).

Iată cum iubitorii de poezie care au călcat pragul librăriilor Cărturești în ianuarie nu s-au înșelat deloc.

„Arsenia este cea care-mi preia mie amintirile, n-a fost nevoie să ficționalizez prea mult”

Pregătești, la Humanitas, o nouă carte. Un nou roman în siajul Pelinului negru și al Cărții Reghinei, intitulat Tot înainte. Lucrul care le leagă pe toate e imaginea unui rural atemporal, măcinat de inegalități, nedreptate și dezechilibre sociale, perfect pliat pe destinul problematic al personajelor tale. E scrisul unor astfel de romane un exercițiu cathartic? Îți propui să încerci o reconciliere cu un trecut tulbure sau e mai degrabă o evocare nostalgică și netrucată a unei lumi în descompunere? Cu alte cuvinte, tu alegi tema sau tema te-a ales pe tine de la bun început?

Dacă la vârste mici trăim toți în singurul timp paradisiac al vieților noastre, atunci în fiecare rai personal se va găsi cu totul altceva. Camera unui apartament de bloc, cu mobilele ei, cu îngustimile ei poate fi Edenul, așa cum pentru mine Edenul a fost cândva un deal abrupt pe care-l vedeam prin ochiurile ferestrelor, un soare gigantic, un cer numai din stele. Dar și părinții, dar și frații, cei unsprezece, ce-au reușit să pătrundă încetul cu încetul în lume. Că istoria cea mare trecea prin sită istoriile noastre mici nu puteam ști atunci. Nu cred că se cade să știe nici personajele mele, e păcat să picuri în literatură otrava tezismului. Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei. Ea este al patrulea copil al familiei Bulța și, de data asta, povestea condensează experiențe din ultimul deceniu de comunism. Cum erau copiii atunci, ce erau șoimii patriei, cum deveneai pionier, cum erau practicile agricole, dar Pregătirea pentru Apărarea Patriei și câte și mai câte. Arsenia este cea care-mi preia mie amintirile, n-a fost nevoie să ficționalizez prea mult, privind acel trecut prin ocheanul prezentului, el chiar ține de irealitate. E drept că n-a fost deloc simplu să mă întorc în acea irealitate și să scot la lumină povestea.

Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei.

Am impresia câteodată că scrii, de fapt, un bildungsroman, doar că volumele care îl compun nu respectă întocmai cronologia evenimentelor. Ai început cu O pasăre pe sârmă, un foarte tonic roman al studentului provincial parașutat într-un București nouăzecist neprietenos și delirant, după care ai „regresat” în timp și te-ai cufundat în feeria nordului transilvan, ca și cum ai vrea să recuperezi cu rapiditate fiecare etapă a devenirii tale. Tentația biografiei a fost cea care te-a împins către proză?

În poezie, am vorbit mai mult despre biografism și autenticitate. În proză, m-am ferit încă de la început de „autoficțiune”, era în vogă în deceniul trecut, așa că-n primul meu roman, O pasăre pe sârmă, narațiunea e la persoana a III-a, cu mult indirect liber, cu tot felul de artificii narative care nu știu dacă au fost, până la urmă, de partea întregului. Porțiuni întregi din roman au și-un fel de ritm interior, experimentam adică, azi n-aș mai face la fel. Șira spinării sau, altfel, ideea principală e bine să se vadă într-un roman. Spre nordul meu m-am întors întâi în două volume de versuri, apoi, după ce viața s-a așezat zdravăn pe mine – cu greul, cu boala, cu maternitatea, cu depresia, cu lupta, dar mai ales cu lipsa cronică de timp –, am decis că nu mai puteam amâna, trebuia să-mi scriu romanele. Nu-mi vine să cred c-am reușit să le duc la bun sfârșit pe trei dintre ele, nu înțeleg cum de-am ajuns să fac o ispravă ca asta. Acum, cu Tot înainte, e mai riscant, nu, nu practic vreun tradiționalism filtrat postmodern, doar adaug încă un strat la o poveste ceva mai mare. De aceea, viitoarea mea carte de proză, dacă voi reuși s-o scot la lumină, va fi dintr-o cu totul altă zonă. Nordul mai poate să aștepte, căci de-adevăratelea, uman, nu literar, oricum nu mă voi putea desprinde de el niciodată.

Ce așteptări ai de la acest nou Tot înainte? Cu ce speri să rămână cititorii după lectura romanului? Și, mai ales, cu ce sentimente te-ai așezat la masa de scris pentru acest nou roman, după ce Cartea Reghinei a stârnit un asemenea val de apreciere?

Nu toți copiii unui grup, ca să nu zic de cei ai unei familii, sunt la fel: unul ia ochii ușor, altul e retractil, altul evită să vorbească despre el, unul primește mereu aplauze etc. În parabola lui Kafka cu cei 11 fii, dincolo de faptul că ea se referă la niște figuri proeminente ale literaturii, e vorba de un tată care-și descrie copiii, arătându-le mai curând defectele decât calitățile. Ei bine, acest părinte e limpede că nu-l place până la capăt pe niciunul, deși e mândru de ansamblul pe care ei îl formează. Dacă un cititor se apropie de cărțile mele, când avalanșa titlurilor noi e răsunătoare, nu pot decât să mă consider norocoasă. Dacă Tot înainte i se va părea, prin comparație, mai pisăloagă sau, prin cine știe ce șansă, mai strălucitoare decât restul cărților mele, nu e atât de important. Important e cum așază Arsenia propria oglindă de-a lungul drumului pe care, oricât se luptă ea să fie altfel, i-a fost de la început dat să pășească.


Citiți aici un fragment din romanul Tot înainte, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas.

Blowin’ In The Wind

Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei, ed. Humanitas, București, 2019

Cartea Reghinei a stat neatinsă pe biroul meu timp de mai bine de un an și jumătate. Reticența mea de a mă apuca de lectura ei venea din două direcții: în primul rând, o prejudecată legată de cărțile despre care vorbește toată lumea sau care sunt ultra-lăudate; în al doilea rând, un fel încăpățânat de a nu vrea să mai am de-a face, în literatură, cu lumea rurală. Singurele cărți din această categorie care mi-au plăcut în ultimii – să zicem – 25 de ani de lectură (din epoci diferite, se înțelege) au fost Ion al lui Rebreanu, primul volum al Moromeților, Ținuturile joase ale Hertei Müller și Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, splendidul roman al Martei Petreu.   

Cu toate acestea, romanul Ioanei Nicolaie, premiat de Agenția de Carte și de Ziarul de Iași (Premiul Național de Proză), mi-a anulat instantaneu rezervele. Ceea ce este cu adevărat uluitor în această poveste nesfârșită este felul în care ea mitizează și demitizează, în același timp, satul românesc. Toată mitologia care înconjoară în mentalul colectiv idilicul sat românesc este aici bombardată în fraze seci, scurte, capabile să comprime o întreagă filozofie a grotescului, a urâtului, a abuzului. Din modul în care autoarea rescrie realitățile cotidianului se naște o lume a dezechilibrului și a extincției. Reghina, mama celor 12 copii, este o reprezentare a unor stereotipii sociale pe cât de brutale în expresie, pe atât de crunte în concretul lor. Ea e bătută, alungată, desconsiderată, umilită, tratată în mod ostil de către bărbatul ei, Damian (cu care a avut doar 3 ani de liniște și de iubire calmă), iar revolta pe care o simte este rapid anihilată de „înțelepciunea” celor mai în vârstă, care o conving că ăsta e „datul lumii”: „Și atunci ce-i de făcut, mamă? Să trăim cum se cuvine, zici? Să ne punem comoară de omenie pentru vremea cealaltă? Că-i singura care ajută. Noi, femeile, să nu ne gândim că nu ne așteaptă cea mai bună viață, unele poate o să nască prunci morți, pe altele o să le umple bărbații de sânge. Toate vor munci greu, din zori și până noaptea, noroc mare-ar fi ca, la răstimpuri, să simtă și bucuria. Restu-i pulbere și vânt. Ce bine știm noi asta, mamă.” (p.41)

Romanul e construit din bucăți aparent aleatorii, ca-ntr-un reality show indiscret, cu fâșii temporale care se succed rapid. Singura legătură dintre ele o constituie aceeași conștiință vie a femeii „supt vremi”, care traversează de una singură toate etapele devenirii ei. Ajunge să aibă 12 copii și să se simtă ca un corp de o mie de kilograme, aproape imobil (de parcă ar sugera o imposibilitate obiectivă de evoluție), târându-se încet către un viitor incert și volatil. Legătura e cu atât mai strânsă cu cât niciunul dintre sufletele „componente” nu pare a avea, în mintea Reghinei, o existență autonomă: „Ce poți lua dintr-un corp de-o mie de kilograme? Căci copiii mei sunt inima, și plămânii, și creierul, și mușchii, și oasele, și ficatul, și sângele, și pielea, și rinichii, și firul de păr. Mă cutremur, fiecare-i un organ de care cum să te lipsești?” (p.90)

Simetric, Ioana Nicolaie face aici, mai mult chiar decât în precedentul Pelinul negru, o tentativă de mitizare a destinului individual, pentru a demasca și a condamna  concepțiile retrograde despre viață și lume ale personajelor. În accepțiunea lor, individul pare să nu conteze, într-atât de stabilită îi este traiectoria încă de la bun început. Toate semnele care i se arată sunt doar simboluri ale rolului său minor într-o colectivitate care-l depășește ca importanță în univers. Lucrurile se întâmplă aproape stoic, pentru că există un fel de misticism al lumii rurale; totul e rânduit de la natură, fără intervenția omului; asistăm așadar la o predestinare colectivă; răzvrătirea nu are sens, datele sunt prestabilite, nu poți să li te opui. În acest context, eventuala discuție despre rostul femeii într-o astfel de societate devine irelevantă: pentru satul românesc descris aici, ea e redusă doar la rolurile ei primare, fiziologice ori domestice. Ea e o proscrisă din momentul nașterii, pentru că sarcinile ei au fost deja stabilite de altcineva.  

Dar Cartea Reghinei e mai mult decât atât. E un triumf stilistic, de natura celor care fac ca orice scriere în proză să capete irizații de legendă ori de poezie, fără ca prin asta să se alunece în patetism ori abuzuri liricoide. Tonul e rece, percutant, descrierile sunt minimale, reacțiile sunt surprinse concis și exact, ca o șlefuire atentă a unui briliant: „Și mie-mi vine să mă duc de tot, cât mai departe, Damiane! Dau să zic. Dar buzele nu vor să se miște, numai sarea se strânge între pleoape.” (p.75)

Viața Reghinei, amestec de iubire și durere, se scrie pe tăcute în fiecare pagină; capitole noi se alătură poveștii ei cu fiecare naștere și cu fiecare dramă. Istoria e nesfârșită, ea se desfășoară ciclic, identic pentru fiecare femeie care deschide ochii sub cerul nordului transilvan, în acel topos arhaic fără scăpare. Lumea Reghinei se-ntinde doar până la capătul trupului ei, căruia i se adaugă, ca niște burți crescute din propria ei carne, toate respirațiile și sufletele celor apropiați. Ea „defilează”, ca simbol absolut al feminității ultragiate, aidoma unei vietăți mitologice în care s-au încurcat toate firele nevăzute al istoriei trecute, prezente și viitoare. Nu există temporalitate, pentru că nu există transformare. Există doar supraconștiința maternității, spinarea care ține totul laolaltă: „A fost odată ca niciodată un trup de o mie de kilograme […] Dar nu s-a găsit încăpere pe lume care să-l încapă. N-a fost scaun uriaș făcut pe potrivă. N-a fost ceaun în care să găsească din belșug mâncare. N-a fost cine să-l învețe să scrie cu toate cele douăzeci și patru de mâini deodată. Sau să fugă cu toate cele douăzeci și patru de picioare. Noroc că trupul a avut o șiră a spinării cum nu mai e alta.” (p.199)   

Îndrăznesc să spun că Ioana Nicolaie a scris nu doar un roman excepțional, ci și un adevărat manifest. Indiscutabil, cea mai bună carte a ei de până acum.