Dan-Liviu BOERIU

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărtureşti, cu personalităţi ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri "Anatomia ratării" (în dialog cu Teodor Baconschi)" (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective "Cum citesc bărbații cărțile femeilor" (Polirom, 2017); "Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie" (Vremea, 2020).

Concupiscențe

Bogdan Crețu, Cornul inorogului, Polirom, 2021

Una dintre cele mai mari surprize livrești pe care le-am avut în ultima vreme este acest volum al lui Bogdan Crețu, amestec de eleganță, fluență narativă și un remarcabil talent de a reduce anodinul la esența lui primă. Ceea ce începe ca un fel de provocare din partea Dianei pentru autorul de succes Dinu Zărnescu se transformă pentru acesta într-o experiență suprasenzorială. Dinu folosește aventurile erotice (exersate dintr-un preaplin al dorinței, calată pe un ego fluctuant și nesigur) ca pretexte pentru introspecții psihologice, pentru reevaluări actuale ale unui trecut cețos sau pentru închiderea simetrică a unor capitole neterminate (cum e cazul Venerei, pe care Dinu o surprinde în copilărie spălându-se într-o albie roșie, și care reconstruiește imaginea, mulți ani mai târziu, „încadrată ca de rama unui tablou”).

Amintind, prin maniera de construcție și prin ritm, de un alt mare roman românesc (Rădăcina de bucsau a lui Nimigean), dar și abuzând de referințe culturale dintre cele mai diverse (de la Mircea Cărtărescu la N. Breban, Ioan Es. Pop și Proust), romanul lui Bogdan Crețu caută să contrabalanseze, printr-un proiect personal deopotrivă distructiv și salvator al lui Dinu Zărnescu, anarhia aparentă a lumii.

Cornul inorogului îl recomandă de pe-acum pe Bogdan Crețu ca pe un autor de forță. Acesta nu e un roman: e o colecție fascinantă de portrete și ipostaze ale unui eros dezlănțuit, care însoțește viața personajului principal, ghidându-i-o sau, dimpotrivă, ascunzându-se convenabil între volutele ei complicate.

Criticul literar de primă mână e așadar dublat de un scriitor de ficțiune cel puțin la fel de strălucit.

După durere

Svetlana Cârstean, Sînt alta, Editura Nemira, 2020

În topul vânzărilor cărților de poezie al lunii ianuarie, întocmit de librăriile Cărturești și publicat în nr.1/2021 al Revistei Familia, volumul Sînt alta al Svetlanei Cârstean s-a clasat pe primul loc. Lucrul e cu atât mai surprinzător (și îmbucurător, se înțelege) cu cât poezia autoarei nu are nimic în comun cu versificările infantile ale unui Iv cel Naiv ori cu kitschul pompos marca Marius Tucă, doi dintre autorii care au avut un relativ solid succes de public (nu și de critică). De altfel, Svetlana Cârstean a figurat și într-un top al meu, neoficial, acum 6 ani, când am hotărât că Gravitație (ed. Trei, 2015) merită titlul de cea mai bună carte de versuri a anului respectiv. Fluența, sugestia imponderabilității & o anumită eleganță a traumei m-au făcut să cred că mă aflam în fața unei adevărate desfășurări de forță lirică.

Lucrurile stau aproximativ la fel și cu acest Sînt alta, o carte care decupează suferința și o așază, de data asta, într-un decor foarte concret al realităților sociale & politice. Mai mult decât în precedentele volume ale autoarei se simte aici intenția de a pune semnul egalității între subiectivitatea afectivă a poetului și drama socială din care se desprinde aceasta. Singurătatea nu mai e privită ca un dar, ci ca o rupere brutală & dureroasă. Solidaritatea, fie și maladivă, e preferabilă oricând tăcerii; dependența e semn de adaptare: „nu sunt pregătită să mă despart de nimeni/ am o noțiune inflexibilă despre apropiere/ corpul meu stă înclinat în direcția din care vii tu” (p. 11). Încăpățânarea cu care autoarea își caută rostul ia uneori forma disponibilității de a-și sacrifica bruma de confort domestic; imaginile care sugerează splendoarea maternității completează această idee a dorinței de a stabili conexiuni puternice (chiar și cu un alterego): „prin toată casa asta goală caut/ o fată/ și nici măcar nu e o diferență prea mare/ față de visul în care alăptam o fetiță/ și-o strîngeam la piept/ înfășurată-ntr-un șal roz/ ca și cum mi-ar fi fost foarte necunoscută/ ca și cum mila s-ar fi revărsat din mine odată cu laptele” (p. 15).

Autoarea pare plasată într-un proces în primul rând de autoconvingere, în urma căruia identitatea să fie transfigurată complet și redată, cu un suflu nou, lumii.

Nu e întâmplător ales titlul acestui volum. Autoarea pare plasată într-un proces în primul rând de autoconvingere, în urma căruia identitatea să fie transfigurată complet și redată, cu un suflu nou, lumii. Lucrurile se schimbă, așa cum se schimbă și sentimentele, așa cum o fac și senzațiile care însoțesc o amintire ori felul în care ne raportăm la vechile noastre obsesii. Și primul pas e dinamitarea clișeelor care au stat la baza greșitei percepții despre solitudine: „această gîndire romantică te va ruina mai departe/ această idealizare a sinelui singuratic abandonat în fața ușii/ de la intrare/ nu va-nceta să te ruineze/ spui tu/ privind peste gard acolo unde ai fost odată acasă” (p. 19). Tonul cvasi-didactic e și el prezent în mici fulgurații cu rol de „axiomă”: „să te sperie orice contact rupt/ orice conexiune întreruptă/ nu e semn de maturitate” (p. 21).

Cu toate eforturile de a stabili o congruență (necesară pentru supraviețuire) între „mine” și „restul lumii”, există momente în care luciditatea te obligă să recunoști falimentul minor al acestei splendide minciuni care e iluzia de a aparține în totalitate prezentului & realului. Singurele proprietăți importante sunt acelea pe care le poți exersa în aceeași singurătate pe care credeai că, pe drumul cunoașterii și al devenirii, ai abandonat-o ca pe o piele de șarpe: „la sfîrșitul zilei/ nebunia e singurul bun pe care îl ai/ singura ta proprietate pe care nu ți-o poate lua nimeni/ o piatră colțuroasă cu care spargi toate geamurile/ de-o parte și de alta a drumului/ în timp ce te îndrepți spre casă” (p. 31). Întotdeauna vor rămâne reziduuri care se încăpățânează să-ți însoțească existența, indiferent de evoluția ta, cel în mintea căruia ele și-au găsit adăpost. Numai că, de data aceasta, ele pot deveni doar un murmur liniștitor, fără tumultul de odinioară. Suntem obișnuiți cu durerea, pe care o cultivăm acum aproape canonic, dintr-o dorință ascunsă de a păstra intactă o anume tradiție sentimentală. Chiar diminuată, ea nu pierde nimic din prezență: „În familia asta avem obiceiul să plîngem./ Din lipsa oricărui ritual, din cauza dezordinii/ Plînsul fără justificare ritualică/ Un bocet neîntrerupt/ O flacără a durerii pe care trebuie să o ținem aprinsă/ Întruna/ Și ne e frică dacă se stinge/ Cineva trebuie atunci repede să-nceapă să plîngă/ Ca durerea să nu dispară din casele din oasele noastre” (p.63).

Onestitatea confesivă din Sînt alta merge până la asumarea unui egoism paradoxal, în virtutea căruia importantă nu e doar fericirea, ci mai ales monotonia ei, omogenitatea ei, pe care autoarea le descrie într-o ramă de un surprinzător realism magic.

Onestitatea confesivă din Sînt alta merge până la asumarea unui egoism paradoxal, în virtutea căruia importantă nu e doar fericirea, ci mai ales monotonia ei, omogenitatea ei, pe care autoarea le descrie într-o ramă de un surprinzător realism magic: „în fiecare zi las apa să curgă nu mă gîndesc la binele pămîntului/ dar nici la al meu/ numai la nevoia de a se auzi în lumea asta ape care curg/ numai la nevoia de a auzi zilnic ceva care nu se sfîrșește/ în fiecare zi creez iluzia abundenței/ las apa să curgă/ până cînd mierle zglobii încep să ciripească/ pe marginea chiuvetei” (p. 89). Ideea de continuitate a beției existențiale, de miracol al infinitului e surprinsă cu mirarea cu care poți descoperi că nici moartea, ca punctus terminus, nu poate învinge memoria. Autoarea constată, cu o detașare îndărătul căreia se ghicește speranța, că uitarea nu e întotdeauna apanajul extincției fizice: „am văzut morți care ne-au supraviețuit nouă celor vii/ atît de glorios/ și natural/ triumful lor/ ne-a convins/ că moartea nu-i cea mai bună soluție pentru uitare” (p. 93).

Pe de altă parte, o asemenea deschidere către mărturia intimă & netrucată nu putea scăpa de anumite locuri comune, mici truisme care dau un farmec frivol construcției volumului, altfel foarte bine închegat. Autoarea frizează uneori patetismul, însă o face cu convingerea că sinceritatea e întotdeauna salvatoare și că ea cântărește mai greu decât cosmetizarea ipocrită ori decât vanitatea de a fi mereu în răspăr. Ai uneori senzația că autoarea ți se confesează în jurul unei căni cu ceai fierbinte, într-o dimineață rece din care niciunul nu vreți să vă exilați: „toți acei ani în care nu credeai că/dacă te tai curge sînge și te doare/ toți acei ani în care atît de tînără/ era carnea ta și corpul tău atît de sănătos/ încît nici n-aveai habar că exiști/ cei mai buni ani din orice viață posibilă” (p. 98).

Cu o coerență discursivă remarcabilă, cu un extraordinar apetit autodemascator, Svetlana Cârstean scrie aici o strălucitoare poezie a posttraumei. Lectorul nu are altă variantă decât să asiste fascinat la acest spectacol al devoalării secretelor, mai ales pentru că autoarea însăși i s-a strecurat în minte, de unde îl ghidează & convinge că e parte a unui întreg care-l depășește și-l cuprinde în același timp: „sînt efectul tău/ al gîndului tău/ al unuia dintre gîndurile tale/ ascunse/ al tuturor gîndurilor tale din această clipă// în care citești” (p. 39).

Iată cum iubitorii de poezie care au călcat pragul librăriilor Cărturești în ianuarie nu s-au înșelat deloc.

„Arsenia este cea care-mi preia mie amintirile, n-a fost nevoie să ficționalizez prea mult”

Pregătești, la Humanitas, o nouă carte. Un nou roman în siajul Pelinului negru și al Cărții Reghinei, intitulat Tot înainte. Lucrul care le leagă pe toate e imaginea unui rural atemporal, măcinat de inegalități, nedreptate și dezechilibre sociale, perfect pliat pe destinul problematic al personajelor tale. E scrisul unor astfel de romane un exercițiu cathartic? Îți propui să încerci o reconciliere cu un trecut tulbure sau e mai degrabă o evocare nostalgică și netrucată a unei lumi în descompunere? Cu alte cuvinte, tu alegi tema sau tema te-a ales pe tine de la bun început?

Dacă la vârste mici trăim toți în singurul timp paradisiac al vieților noastre, atunci în fiecare rai personal se va găsi cu totul altceva. Camera unui apartament de bloc, cu mobilele ei, cu îngustimile ei poate fi Edenul, așa cum pentru mine Edenul a fost cândva un deal abrupt pe care-l vedeam prin ochiurile ferestrelor, un soare gigantic, un cer numai din stele. Dar și părinții, dar și frații, cei unsprezece, ce-au reușit să pătrundă încetul cu încetul în lume. Că istoria cea mare trecea prin sită istoriile noastre mici nu puteam ști atunci. Nu cred că se cade să știe nici personajele mele, e păcat să picuri în literatură otrava tezismului. Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei. Ea este al patrulea copil al familiei Bulța și, de data asta, povestea condensează experiențe din ultimul deceniu de comunism. Cum erau copiii atunci, ce erau șoimii patriei, cum deveneai pionier, cum erau practicile agricole, dar Pregătirea pentru Apărarea Patriei și câte și mai câte. Arsenia este cea care-mi preia mie amintirile, n-a fost nevoie să ficționalizez prea mult, privind acel trecut prin ocheanul prezentului, el chiar ține de irealitate. E drept că n-a fost deloc simplu să mă întorc în acea irealitate și să scot la lumină povestea.

Dacă-n Pelinul negru vocea e a Agustinei, fetița născută-n anul Cernobîlului, iar în Cartea Reghinei vorbește o mamă ireală, cu un trup de o mie de kilograme, în Tot înainte punctul de vedere este al Arseniei.

Am impresia câteodată că scrii, de fapt, un bildungsroman, doar că volumele care îl compun nu respectă întocmai cronologia evenimentelor. Ai început cu O pasăre pe sârmă, un foarte tonic roman al studentului provincial parașutat într-un București nouăzecist neprietenos și delirant, după care ai „regresat” în timp și te-ai cufundat în feeria nordului transilvan, ca și cum ai vrea să recuperezi cu rapiditate fiecare etapă a devenirii tale. Tentația biografiei a fost cea care te-a împins către proză?

În poezie, am vorbit mai mult despre biografism și autenticitate. În proză, m-am ferit încă de la început de „autoficțiune”, era în vogă în deceniul trecut, așa că-n primul meu roman, O pasăre pe sârmă, narațiunea e la persoana a III-a, cu mult indirect liber, cu tot felul de artificii narative care nu știu dacă au fost, până la urmă, de partea întregului. Porțiuni întregi din roman au și-un fel de ritm interior, experimentam adică, azi n-aș mai face la fel. Șira spinării sau, altfel, ideea principală e bine să se vadă într-un roman. Spre nordul meu m-am întors întâi în două volume de versuri, apoi, după ce viața s-a așezat zdravăn pe mine – cu greul, cu boala, cu maternitatea, cu depresia, cu lupta, dar mai ales cu lipsa cronică de timp –, am decis că nu mai puteam amâna, trebuia să-mi scriu romanele. Nu-mi vine să cred c-am reușit să le duc la bun sfârșit pe trei dintre ele, nu înțeleg cum de-am ajuns să fac o ispravă ca asta. Acum, cu Tot înainte, e mai riscant, nu, nu practic vreun tradiționalism filtrat postmodern, doar adaug încă un strat la o poveste ceva mai mare. De aceea, viitoarea mea carte de proză, dacă voi reuși s-o scot la lumină, va fi dintr-o cu totul altă zonă. Nordul mai poate să aștepte, căci de-adevăratelea, uman, nu literar, oricum nu mă voi putea desprinde de el niciodată.

Ce așteptări ai de la acest nou Tot înainte? Cu ce speri să rămână cititorii după lectura romanului? Și, mai ales, cu ce sentimente te-ai așezat la masa de scris pentru acest nou roman, după ce Cartea Reghinei a stârnit un asemenea val de apreciere?

Nu toți copiii unui grup, ca să nu zic de cei ai unei familii, sunt la fel: unul ia ochii ușor, altul e retractil, altul evită să vorbească despre el, unul primește mereu aplauze etc. În parabola lui Kafka cu cei 11 fii, dincolo de faptul că ea se referă la niște figuri proeminente ale literaturii, e vorba de un tată care-și descrie copiii, arătându-le mai curând defectele decât calitățile. Ei bine, acest părinte e limpede că nu-l place până la capăt pe niciunul, deși e mândru de ansamblul pe care ei îl formează. Dacă un cititor se apropie de cărțile mele, când avalanșa titlurilor noi e răsunătoare, nu pot decât să mă consider norocoasă. Dacă Tot înainte i se va părea, prin comparație, mai pisăloagă sau, prin cine știe ce șansă, mai strălucitoare decât restul cărților mele, nu e atât de important. Important e cum așază Arsenia propria oglindă de-a lungul drumului pe care, oricât se luptă ea să fie altfel, i-a fost de la început dat să pășească.


Citiți aici un fragment din romanul Tot înainte, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas.

Blowin’ In The Wind

Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei, ed. Humanitas, București, 2019

Cartea Reghinei a stat neatinsă pe biroul meu timp de mai bine de un an și jumătate. Reticența mea de a mă apuca de lectura ei venea din două direcții: în primul rând, o prejudecată legată de cărțile despre care vorbește toată lumea sau care sunt ultra-lăudate; în al doilea rând, un fel încăpățânat de a nu vrea să mai am de-a face, în literatură, cu lumea rurală. Singurele cărți din această categorie care mi-au plăcut în ultimii – să zicem – 25 de ani de lectură (din epoci diferite, se înțelege) au fost Ion al lui Rebreanu, primul volum al Moromeților, Ținuturile joase ale Hertei Müller și Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, splendidul roman al Martei Petreu.   

Cu toate acestea, romanul Ioanei Nicolaie, premiat de Agenția de Carte și de Ziarul de Iași (Premiul Național de Proză), mi-a anulat instantaneu rezervele. Ceea ce este cu adevărat uluitor în această poveste nesfârșită este felul în care ea mitizează și demitizează, în același timp, satul românesc. Toată mitologia care înconjoară în mentalul colectiv idilicul sat românesc este aici bombardată în fraze seci, scurte, capabile să comprime o întreagă filozofie a grotescului, a urâtului, a abuzului. Din modul în care autoarea rescrie realitățile cotidianului se naște o lume a dezechilibrului și a extincției. Reghina, mama celor 12 copii, este o reprezentare a unor stereotipii sociale pe cât de brutale în expresie, pe atât de crunte în concretul lor. Ea e bătută, alungată, desconsiderată, umilită, tratată în mod ostil de către bărbatul ei, Damian (cu care a avut doar 3 ani de liniște și de iubire calmă), iar revolta pe care o simte este rapid anihilată de „înțelepciunea” celor mai în vârstă, care o conving că ăsta e „datul lumii”: „Și atunci ce-i de făcut, mamă? Să trăim cum se cuvine, zici? Să ne punem comoară de omenie pentru vremea cealaltă? Că-i singura care ajută. Noi, femeile, să nu ne gândim că nu ne așteaptă cea mai bună viață, unele poate o să nască prunci morți, pe altele o să le umple bărbații de sânge. Toate vor munci greu, din zori și până noaptea, noroc mare-ar fi ca, la răstimpuri, să simtă și bucuria. Restu-i pulbere și vânt. Ce bine știm noi asta, mamă.” (p.41)

Romanul e construit din bucăți aparent aleatorii, ca-ntr-un reality show indiscret, cu fâșii temporale care se succed rapid. Singura legătură dintre ele o constituie aceeași conștiință vie a femeii „supt vremi”, care traversează de una singură toate etapele devenirii ei. Ajunge să aibă 12 copii și să se simtă ca un corp de o mie de kilograme, aproape imobil (de parcă ar sugera o imposibilitate obiectivă de evoluție), târându-se încet către un viitor incert și volatil. Legătura e cu atât mai strânsă cu cât niciunul dintre sufletele „componente” nu pare a avea, în mintea Reghinei, o existență autonomă: „Ce poți lua dintr-un corp de-o mie de kilograme? Căci copiii mei sunt inima, și plămânii, și creierul, și mușchii, și oasele, și ficatul, și sângele, și pielea, și rinichii, și firul de păr. Mă cutremur, fiecare-i un organ de care cum să te lipsești?” (p.90)

Simetric, Ioana Nicolaie face aici, mai mult chiar decât în precedentul Pelinul negru, o tentativă de mitizare a destinului individual, pentru a demasca și a condamna  concepțiile retrograde despre viață și lume ale personajelor. În accepțiunea lor, individul pare să nu conteze, într-atât de stabilită îi este traiectoria încă de la bun început. Toate semnele care i se arată sunt doar simboluri ale rolului său minor într-o colectivitate care-l depășește ca importanță în univers. Lucrurile se întâmplă aproape stoic, pentru că există un fel de misticism al lumii rurale; totul e rânduit de la natură, fără intervenția omului; asistăm așadar la o predestinare colectivă; răzvrătirea nu are sens, datele sunt prestabilite, nu poți să li te opui. În acest context, eventuala discuție despre rostul femeii într-o astfel de societate devine irelevantă: pentru satul românesc descris aici, ea e redusă doar la rolurile ei primare, fiziologice ori domestice. Ea e o proscrisă din momentul nașterii, pentru că sarcinile ei au fost deja stabilite de altcineva.  

Dar Cartea Reghinei e mai mult decât atât. E un triumf stilistic, de natura celor care fac ca orice scriere în proză să capete irizații de legendă ori de poezie, fără ca prin asta să se alunece în patetism ori abuzuri liricoide. Tonul e rece, percutant, descrierile sunt minimale, reacțiile sunt surprinse concis și exact, ca o șlefuire atentă a unui briliant: „Și mie-mi vine să mă duc de tot, cât mai departe, Damiane! Dau să zic. Dar buzele nu vor să se miște, numai sarea se strânge între pleoape.” (p.75)

Viața Reghinei, amestec de iubire și durere, se scrie pe tăcute în fiecare pagină; capitole noi se alătură poveștii ei cu fiecare naștere și cu fiecare dramă. Istoria e nesfârșită, ea se desfășoară ciclic, identic pentru fiecare femeie care deschide ochii sub cerul nordului transilvan, în acel topos arhaic fără scăpare. Lumea Reghinei se-ntinde doar până la capătul trupului ei, căruia i se adaugă, ca niște burți crescute din propria ei carne, toate respirațiile și sufletele celor apropiați. Ea „defilează”, ca simbol absolut al feminității ultragiate, aidoma unei vietăți mitologice în care s-au încurcat toate firele nevăzute al istoriei trecute, prezente și viitoare. Nu există temporalitate, pentru că nu există transformare. Există doar supraconștiința maternității, spinarea care ține totul laolaltă: „A fost odată ca niciodată un trup de o mie de kilograme […] Dar nu s-a găsit încăpere pe lume care să-l încapă. N-a fost scaun uriaș făcut pe potrivă. N-a fost ceaun în care să găsească din belșug mâncare. N-a fost cine să-l învețe să scrie cu toate cele douăzeci și patru de mâini deodată. Sau să fugă cu toate cele douăzeci și patru de picioare. Noroc că trupul a avut o șiră a spinării cum nu mai e alta.” (p.199)   

Îndrăznesc să spun că Ioana Nicolaie a scris nu doar un roman excepțional, ci și un adevărat manifest. Indiscutabil, cea mai bună carte a ei de până acum.