Mircea PRICĂJAN

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teza despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Editura Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Editura Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Este membru al Asociației Române a Traducătorilor Literari, în intervalul 2003-2020 a fost redactor al revistei de cultură Familia, iar din anul 2021 este redactor-șef al aceleiași publicații.

Editorial 5/2021

Trăim fără îndoială, în România, o perioadă extraordinară pentru cititori. Nicicînd înainte nu cred să fi existat o asemenea efervescență editorială. De la traduceri la cărțile românilor, destinate publicului matur și cititorilor mai mici deopotrivă, avem o reală abundență, încît oricine își propune să țină pasul cu noile apariții se vede nevoit să se recunoască înfrînt. De-ar fi să judecăm după cum se mișcă industria noastră a cărții am putea trage concluzia – vai, totuși, greșită! – că sîntem undeva în fruntea clasamentului țărilor – să zic, din precauție, doar – est-europene după apetitul pentru lectură.

Și acesta e-un paradox din cel puțin două puncte de vedere.

În primul rînd, evidența. Nu, sigur că nu sîntem o națiune de cititori, în ciuda dinamicii excepționale a pieței editoriale. Nu atunci cînd declarăm bestseller un titlu vîndut în mai puțin de cinci mii de exemplare. Editurile de la noi care urmăresc să asigure cea mai complexă ofertă – Humanitas, Polirom, Litera, Trei, Nemira – ar trebui, de-ar fi altfel, să figureze în topul business-urilor alături de nume precum eMag sau BitDefender.

În al doilea rînd, îmi vine greu să cred, luîndu-mă spăsit ca exemplu, că timpul le permite chiar și celor care țin în viață această aparență să „consume” cărțile pe care apucă să le cumpere. Pentru că trăim în același timp, în România, dar și aiurea, o perioadă a agitației cronofage – iar cititorii aș paria că sînt primii care simt asta.

În condițiile acestea, găsesc o singură explicație. Căci numai aceasta poate spulbera-n cazul de față constrîngerile paradoxului. Pasiunea. Dragostea pătimașă de carte atît a celor care fac piața editorială să arate ca dintr-o altă lume, mult mai bună, cît și a celor încă extrem de puțini care susțin această piață, deși de cele mai multe ori oboseala și timpul veșnic prea scurt îi împiedică să se bucure pînă la capăt de „comorile” lor. O pasiune capabilă să facă România să pară măcar, în ciuda mult prea multor evidențe, că a ajuns Occidentul din urmă.


Ilustrația copertei este realizată de Radu Afrim.

Istoria mea este interesată mai curând de explicarea unui sistem, decât de canonizarea unor autori”

Mihai Iovănel s-a născut în 1979 și este critic și istoric literar. A studiat la Facultatea de Litere a Universității București, unde a obținut în 2011 doctoratul în filologie. Este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Face parte din echipa de coordonare și revizie a lucrărilor Dicționarul literaturii române (I-II, 2012) și Dicționarul general al literaturii române, ediția a II-a (I-V, 2016-2019; 3 volume în curs de apariție). A scris cronici și eseuri pentru „Adevărul literar și artistic”, „Cuvîntul”, „Cultura”, „Gîndul” ș.a. A publicat volumele Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Editura Cartea Românească, 2012), Roman polițist (Editura Tact, 2015) și Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017). Este unul dintre coautorii volumului Romanian Literature as World Literature, editat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian (Bloomsbury, 2017). Scrie recenzii pentru platforma Scena9.ro. De curând a publicat Istoria literaturii române contemporane (1990-2020), la editura Polirom, prima lucrare de acest fel din perioada post-decembristă.

L-am invitat pe Mihai Iovănel la un dialog având ca punct de pornire Istoria sa, prilej cu care am căutat să aflăm, printre altele, dacă în studiu literaturii primează criteriul ideologic sau cel estetic, care ar fi principala caracteristică a literaturii post-89 și cum vede evoluția literaturii române în următorii zece ani. — M.P.


— Ai scris prima istorie a literaturii române care acoperă ultimii treizeci de ani. Țin minte că umbla într-o vreme vorba că genul acesta de lucrare critică ar fi depășit, că noua generație de critici nu va continua tradiția istoriilor literare. Ce te-a făcut să-ți dorești să demonstrezi contrariul?

— N-am fost niciodată de acord cu ideea că istoriile literare sunt depășite. La punerea ei în circulație au contribuit critici optzeciști ca Ion Bogdan Lefter, dar au fost și alții. Probabil le-a fost mai comod să-și strângă în volume recenziile decât să producă o sinteză/istorie, așa că s-au gândit să și teoretizeze această opțiune sub forma „istoriile literare sunt depășite”. Oricine se uită pe cataloagele marilor edituri internaționale observă, dimpotrivă, puzderia de istorii, companioane, introduceri etc. Sigur, acestea sunt de regulă scrise în echipă, dar nu lipsesc nici istoriile lucrate de un singur autor. A, că trebuie criticată/denunțată mistica asociată în trecut cu ideea de istorie literară – perfect de acord.

În ce privește generația mea, deși critici din vechile generații au susținut că douămiiștii nu mai citesc decât literatura prezentului lor, aceasta este o alegație ușor de combătut. Generația mea a dat excelenți istorici literari: Andrei Terian, Cătălin Ghiță, Ioana Macrea-Toma, Alex Goldiș, Adriana Stan, Doris Mironescu, Cosmin Borza, Teodora Dumitru.

De ce am scris o istorie a literaturii contemporane? Pentru că era nevoie de una, pe de o parte. Pentru că am putut, pe de alta. Oricum, ar fi de dorit ca fiecare generație/promoție să-și genereze propria istorie literară. Atât pentru că ne cunoaștem prezentul mai bine decât orice altă perioadă; dar și pentru că nu îl cunoaștem în măsura în care acesta este un proces în derulare. Altfel spus, fiecare generație își produce propria narațiune unică și irepetabilă, iar prin aceasta își documentează atât extinderea enciclopedică (prin trimiterea la informații specifice), cât și limitele epistemice.  

Ar fi de dorit ca fiecare generație/promoție să-și genereze propria istorie literară.

— Pentru cei care n-au deschis încă Istoria ta, care sunt liniile ei directoare? În ce fel ai gândit-o și pe ce coordonate ai construit-o?

— În ce privește structura, o să citez din nota introductivă a cărții:

„Structura cărții o împrumută […] pe cea din istoriile lui Lovinescu. Partea întâi, «Evoluția ideologiei», urmărește cartografierea celor trei decenii care au trecut de la căderea comunismului în România. Părțile a doua, a treia și a patra oferă o panoramare pe genuri detaliată. Evit totuși o perspectivă esențialistă asupra genurilor literare. De altfel, în capitolul 8, «Puncte de rezistență» (ce oferă o introducere sintetică în materia literară și ideologică a cărții), discut poezia și proza împreună, integrându‑le acelorași mișcări sistemice. Rațiunea pentru care totuși le diferențiez este mai curând funcțională: date fiind diferențele cantitative, de complexitate etc., dintre poezie și roman, ele se mișcă în mod diferit în sistem. De pildă, poezia sau lyrics‑urile pot reacționa mai rapid față de realitate decât un roman, prin faptul că pot avea o elaborare mai rapidă și pot fi publicate – nu în toate contextele – mai prompt. Pentru a descrie și identifica mișcările în interiorul prozei și poeziei nu apelez decât în mod secundar la principiul generațional. Contrar a ce crezusem multă vreme condiționat de apartenența la propria mea generație, cea douămiistă, scriind această carte am fost forțat să constat că mobilitatea formelor literare este transgenerațională. […] Am rezolvat aceste dificultăți nu punând în paranteză problema generațiilor (ele rămân un marker cronologic util), ci găsind suplimentar în realism un operator capabil să sugereze transgenerațional referința comună – raportarea scriitorilor la realitate printr‑un set de convenții teoretice, retorice etc. Am izolat câte trei modele principale atât în proza, cât și în poezia contemporană. Ele sunt tipologice (pot fi întâlnite sau extrapolate și în alte contexte) și istorice (momentul specific în care se manifestă le conferă și explică particularitățile). […] În fine, partea a cincea din carte – intitulată «Specificul transnațional» printr‑o distanțare sarcastică de titlul capitolului rasist cu care G. Călinescu își încheia Istoria…, «Specificul național» – iese din spațiul local pentru a panorama relațiile transnaționale ale literaturii române postcomuniste.”

— În studiul literaturii, ce primează: criteriul ideologic sau cel estetic? Cum se influențează reciproc cele două?

— „Esteticul” este un termen prea prost înțeles în literatura română recentă (explic pe larg asta în carte), așa că prefer să folosesc aici sintagma de evaluare calitativă intrinsecă a unui text literar (adică evaluarea parametrilor în care este construit stilistic, narativ etc.), în opoziție sau complementaritate cu evaluarea lui contextuală, în care intră și analiza ideologică.

În cartea mea, cele două tipuri de evaluare sunt mai curând complementare, deși cantitativ acord probabil mai mult spațiu analizei contextuale. Am scris și despre cărți care au doar o calitate contextuală (au avut de pildă tiraje foarte mari, cazurile Pavel Coruț sau Irina Binder), dar în nici un caz nu am sugerat că există un raport direct proporțional între valoarea lor comercială și calitatea literară.

Altfel, nu cred că se poate vorbi de o separare/opoziție între ideologic și estetic. Orice estetică presupune o ideologie, iar cei care susțin altceva fac la rândul lor ideologie.

Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane – 1990-2020, Editura Polirom, 2021

— Mulți scriitori s-au grăbit deja să se caute la index. Este Istoria ta una care își dorește să canonizeze? Mă gândesc la asta în sensul Istoriei lui Călinescu, de pildă.

Istoria mea este interesată mai curând de explicarea unui sistem, decât de canonizarea unor autori. Pe de altă parte, ea propune o listă de nume, inclusiv în sensul că pariază pe ele într-o perspectivă mai lungă. Nu mi-e frică să țin acest pariu, deși viitorul e întotdeauna imprevizibil.

— M-am bucurat să găsesc pomenită în cuvântul introductiv filosofia „materialistă a aleatoriului și contingenței”, o binevenită recunoaștere a caracterului inerent subiectiv al oricărui demers critic. Ținând cont de asta, cum ar trebui să primească/privească cititorii și mai ales scriitorii conținutul Istoriei tale?

Istoria mea este o lucrare conștientă de propriile sale limite. Aceste limite – pe care de altfel le discut chiar eu în prefața cărții – sunt o invitație la depășirea lor. De mine (în ediția a doua) sau de oricine altcineva.

Apropo, sintagma citată în întrebare trimite la filozofia târzie a lui Louis Althusser, căruia îi aparține una dintre cele mai importante teorii din ultima jumătate de secol asupra ideologiei.

Istoria mea este o lucrare conștientă de propriile sale limite.

— Acum, că ai panoramat ultimele trei decenii de literatura română, care ai găsit că este principala caracteristică a literaturii post-89, dacă ar fi să alegi una și numai una?

— Adaptabilitatea. Nu că ar fi o trăsătură specifică.

— Care ți se pare că a evoluat mai convingător în perioada post-decembristă: poezia sau proza?

— Poezia a fost cam mereu cea mai bună parte din literatura română. Nu cred că perioada postcomunistă reprezintă o excepție dpdv al calității, deși după 1989 poezia și-a pierdut, cel puțin într-o primă fază, o bună parte din relevanța pe care o avusese înainte.

Un poet ca Dan Sociu poate fi comparat fără probleme cu oricare dintre marii poeți din istoria literaturii române.

De fapt, avem o poezie contemporană senzațională. Ruxandra Novac, Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Florentin Popa – mă opresc acum la aceste patru nume, dar aș putea continua.

Asta nu înseamnă că proza contemporană nu-mi place. Aștept de pildă cu nerăbdare noul roman al lui Florin Chirculescu, unul dintre autorii mei preferați.

— S-a observat că din Istoria ta lipsește un capitol dedicat dramaturgiei. A fost o alegere conștientă?

— Evident că a fost conștientă. Dar întrucât întrebarea cuprinde un reproș implicit (de ce nu am scris despre dramaturgie?), am să dau un răspuns în două trepte.

Pe de o parte, nu aveam nici o obligație să scriu și despre dramaturgie. În ultima jumătate de secol, critica de teatru (care include și producția de texte scrise pentru punerea în scenă) s-a specializat aproape complet în raport cu critica literară. Intră aici mai multe rațiuni. Una dintre ele e că textul dramatic și-a pierdut vechea autonomie față de reprezentarea lui. În ultimele decenii, textele pieselor sunt nu o dată improvizate de regizor împreună cu actorii. Ele au deci un caracter mult mai volatil decât îl aveau, de pildă, piesele lui Camil Petrescu sau Lucian Blaga. Această volatilitate ține și de accesibilitatea acestor texte. De multe ori ele nu sunt editate. Trebuie să fii la fața locului pentru a lua cunoștință de ele. Iar a fi la fața locului înseamnă, pentru un critic de teatru, să fie permanent în mișcare. Azi la Sfântu Gheorghe, mâine la Iași, poimâine la Piatra Neamț etc. Or, un critic/istoric literar nu își permite această disponibilitate. Tocmai de aceasta este necesară specializarea. Nota bene, nici E. Lovinescu nu a mai scris volumul despre teatru (pe care-l anunțase totuși) atunci când a publicat în anii ʼ20 Istoria literaturii române contemporane

Pe de altă parte, felul în care mi-am conceput Istoria este prin excelență unul intersecțional și vorace. Am fost interesat de informații din cele mai diverse domenii. Ca atare, ar însemna să fiu în contradicție cu propria mea metodă dacă aș susține că teatrul nu m-a interesat din capul locului. De altfel, am și făcut referiri la piesele sau textele performative ale unor autoare ca Alina Mungiu-Pippidi, Nicoleta Esinencu sau Elena Vlădăreanu. Deci teatrul m-a interesat (ca și filmul, de altfel), doar că prin natura limitărilor tactice ale proiectului nu am putut să scriu sistematic despre el. De altfel, dacă mă uit la câmpul criticii autohtone de teatru, observ că sintezele nu sunt prea numeroase. Avem panoramele lui Mircea Ghițulescu (Istoria dramaturgiei române contemporane, 2000, Istoria literaturii române. Dramaturgia, 2008 etc.), dar acestea, pe lângă că sunt depășite din mai toate punctele de vedere, au și un mod foarte conservator/ruginit de a se raporta la producția de după 1989 – adică fix la partea „contemporană”. O excepție notabilă este excelenta A History of Romanian Theatre from Communism to Capitalism. Children of a Restless Time, publicată de Cristina Modreanu la Routledge în 2019, dar în rest domină culegerile de cronici.

— La fel, s-a observat și scurtimea capitolului dedicat literaturii pentru copii. Consideri că producțiile autorilor români înscrise în acest gen sunt mai puțin semnificative decât, să spunem, cele aparținând unor genuri precum thrillerul sau romance-ul?

— Mda, am văzut mulți oameni necăjiți pe Facebook (autori, editori) de faptul că am scris doar jumătate de pagină despre literatura pentru copii. Cei mai mulți nu deschiseseră cartea pentru a vedea că dedic (premieră într-o istorie literară din România!) 50 de pagini literaturii populare/paraliteraturii (concept care nu este peiorativ în utilizarea mea) – SF, literatură polițistă, thriller, literatură de aventuri, literatură de spionaj, benzi desenate, romance; aceste genuri se intersectează copios cu conceptul de „literatură pentru copii și adolescenți”, căruia se poate considera că i-am acordat, așadar, dpdv cantitativ, mai mult spațiu decât acea jumătate de pagină din secțiunea „Literatură pentru copii”.

Evident că se poate scrie și mai mult. Dar scopul meu fusese deocamdată unul limitat – și anume să semnalez că și în cazul literaturii pentru copii se repetă scenariul care afectează în postcomunism celelalte „paraliteraturi” (tratate mai pe larg): destructurarea, imediat după căderea comunismului, a unei nișe consolidate în comunism, urmată de reconfigurarea ei în ultimul deceniu și ceva sub presiunea pieței globale de carte.

Nu mi-am propus deocamdată să ofer o sinteză mai amplă inclusiv din motivul că trebuia să fac cercetare aproape de la zero (lucrările academice pentru domeniul românesc sunt sublime, dar lipsesc aproape cu desăvârșire). Semn că actorii din sistemul universitar, care coordonează lucrări de licență/doctorate și care ar putea produce cunoaștere în această arie, au rămas blocați în vechi prejudecăți privind „paraliteratura”.

O să am însă în vedere o asemenea sinteză pentru ediția următoare. Așa cum literatura pentru copii a așteptat „cinci secole de literatură” pentru a intra într-o istorie literară, mai poate aștepta câteva luni sau câțiva ani pentru a fi (re)prezentată la adevărata ei valoare și importanță. Care importanță este însă mai curând sistemică decât literară. Sigur, avem autori ca Lavinia Braniște, pe care o consider nu doar cel mai important nume din proza anilor 2010, ci și cel mai bun autor de literatură pentru copii de după 1989. Dar să nu trăim totuși cu impresia că pe nișa literaturii pentru copii de azi piața e plină de autori de calibrul lui Gellu Naum sau Nina Cassian. N-aș paria nici măcar că avem prea mulți autori din liga Octav Pancu-Iași sau Gica Iuteș.

— După un debut foarte convingător în ultimii ani ’90 și primii ani 2000, critica literară tânără a cam bătut în retragere. Pe terenul rămas liber au înflorit diferite bloguri și apoi site-uri literare, unele cu totul meritorii (mă gîndesc aici în principal la Terorism de cititoare). Cum crezi că a influențat literatura absența acestei receptări profesioniste? Și, mai departe, cum a influențat-o receptarea adesea… impresionistă a „cronicarilor” de ocazie?

— Critica literară tânără, adică douămiistă (care nu mai este atât de tânără) și postdouămiistă, nu a bătut în retragere. Sigur, nu mai este foarte vizibilă în perimetrul criticii de întâmpinare, cel puțin în raport cu anii 2000. În schimb este foarte vizibilă în spațiul criticii academice – în volume de autor, în volume colective, în publicații științifice, multe publicate în afara României. Ceea ce este un lucru bun. Am avut parte de prea multe generații de critici care și-au construit carierele din flecăreala continuă sau intermitentă în reviste generaliste, din volume de cronici și așa mai departe. Dacă vrem o critică performantă trebuie să jucăm după reguli mai sobre, care solicită reflecție constantă și consistentă.

În ce privește influența acestei „absențe” asupra literaturii de azi, nu cred că ea ar fi considerabilă. Avem o literatură contemporană OK, deci presupun că scriitorii au reușit să se descurce cumva. Trăim într-o lume globalizată, în care modelele de performanță nu mai sunt neapărat locale. Scriitorii pot circula, participa la festivaluri, pot aplica pentru burse, pot accesa în timp real ce se publică afară – pe scurt, există un circuit transnațional din care pot culege informații utile cu privire la cariera lor. Ideea că un grup de cronicari literari ar trebui să se sacrifice pentru binele literaturii române scriind pentru trei lei, în reviste trase în 50 de exemplare, despre tot ce mișcă în literatura contemporană este o idee depășită.

În ce privește critica de pe bloguri, acesta este un fenomen tipic mai ales pentru a doua parte a anilor 2000. Cu câteva excepții („Terorista” included) nu cred că bloggerii au depășit prea des nivelul unei critici senzoriale, diletante, care a făcut servicii de PR editorilor și a gâdilat orgoliul autorilor însetați de confirmări din partea unor cititori, oricare ar fi ei.

Dacă vrem o critică performantă trebuie să jucăm după reguli mai sobre, care solicită reflecție constantă și consistentă.

— Ultimul capitol al Istoriei tale se numește „Specificul transnațional”? Crezi că literatura noastră s-a sincronizat (ca să păstram terminologia lovinesciană) cu literatura Occidentului? Este aceasta una dintre trăsăturile ei principale?

— Termenul de „sincronizare” apare astăzi ca destul de problematic. El are o nuanță relativ colonială, presupune raportarea la o temporalitate unică a centrului. În lumea de azi există mai multe temporalități paralele, în fond e dreptul tuturor acestor temporalități să-și revendice propria legitimitate internă. Sigur, asta e teorie. Cine vrea să intre pe o piață europeană sau nord-americană trebuie să joace după regulile acestora, nu merge să te duci la Penguin cu proză gen Fănuș Neagu. Și nici nu poate fi negată evidența că literatura occidentală a modelat continuu literatura română din ultimele două sute de ani. În ce măsură această modelare a creat o literatură română contemporană competitivă pentru o piață occidentală, la această întrebare putem răspunde numărând autorii de export. Dincolo de Cărtărescu, aceștia nu sunt foarte mulți.  

Cine vrea să intre pe o piață europeană sau nord-americană trebuie să joace după regulile acestora, nu merge să te duci la Penguin cu proză gen Fănuș Neagu.

— De la cine din generația noastră aștepți o altă Istorie a literaturii contemporane?

— De la mine, întrucât mă gândesc deja la ediția a doua, în care vor fi update-uri și schimbări.

Dar sunt implicat deja în două proiecte colective care includ literatura română contemporană. Deci următoarele istorii, exceptând-o pe a mea, vor fi colective.

— În încheiere, o provocare. Cum vezi evoluția literaturii române în următorii, să zicem, zece ani?

— Cred că în poezie, după ce postumanul a fost dominant în ultimul deceniu, vom vedea în următorii ani o întoarcere la simplitate și sentimentalitate (sigur, într-un sens dialectic care reține experiența anterioară).

Iar în proză aștept ca middle-class-ul construit în ultimii zece ani (Lavinia Braniște, Mihai Radu, Bogdan Coșa, Iulian Bocai, Bogdan Răileanu, ș.a.) să intre în manuale.

Editorial 4/2021

Cancel culture sau cultura anulării este în același timp o „practică” veche de cînd lumea. Înainte să prindă rădăcini pe solul fertil al corectitudinii politice, s-a dezvoltat cu succes alimentată de vechea voință umană: aceea de putere.

Se spune pe drept cuvînt că istoria este scrisă de învingători. Adevărul factual este că aceasta se face inclusiv ștergînd părțile din istoriei care nu convin. Fenomenul se poate observa, în această logică, dar cu fundament religios, pînă în zilele noastre. Căci ce altceva fac talibanii și întreaga pletoră a fundamentaliștilor de orice fel dărîmînd la propriu monumentele vechi de milenii dacă nu să aplice într-o formă extremă bătrîna ideologie a „anulării” religioase, culturale, istorice, sociale?

În același fel, dar cu mijloace mai… civilizate, acționează adepții reașezării societății în toate datele ei după principii pe care el le consideră „sănătoase”, „echitabile”.

Să fie aceasta o culme a evoluției gîndirii în civilizația occidentală sau doar o reîncălzire a unei „supe” din care omenirea se ospătează cu nesaț cam de cînd a apărut organizarea socială și conștiința timpului? Care sînt implicațiile acestui nou avatar al unei mișcări revoluționare care a ajuns – din nou, inevitabil – să pună mai mult preț pe negație, pînă acolo încît să-și facă din asta o identitate asumată?

Vă poftim să aflați de la invitații lui Mihai Maci la dosarul acestui număr.


Ilustrația copertei este realizată de Felicia Simion.

Editorial 2-3/2021

Din dorința de-a prinde timpul din urmă, de-a veni la zi cu apariția edițiilor noastre, dar și pentru că astfel putem sărbători cum se cuvine prezența feminină în chiar luna renașterii, a împrimăvărării.

În acest număr, din cele patru interviuri trei au ca invitate scriitoare cu totul deosebite, apreciate în România natală și-n țările lor de adopție deopotrivă: Anca Mizumschi, Adina Dabija și Claudia Serea. „Nu cred că merită pierdut timpul cu proiecte care nu te fac mai bun ca om”, spune Adina Dabija cu o naturalețe de invidiat — o afirmație pe care-ar trebui să ne-o facem crez. „Este extraordinar ce detașare îți dă distanța și faptul că poți călători și cunoaște oameni noi și culturi noi,” mărturisește, din Arizona, Anca Mizumschi. Iar Claudia Serea, în aceeași idee a relației cu distanța, afirmă: „Nu simt că aparțin neapărat literaturii române, nici celei americane. Aparțin spațiului dintre cele două literaturi…” Toate aceste dialoguri au fost posibile datorită neobositului nostru colaborator extern din SUA, scriitorul Bogdan Suceavă.

Tot sub semnul feminității stau și cele două debuturi pe care le găzduim. Andreea Apostu este, folosind cuvintele lui Mihók Tamás, „o poetă trecută de pragul maturității, din ce în ce mai aproape de un debut editorial răsunător” (ceea ce-i dorim și noi!), iar Anna Valentová, pentru care româna este a doua limbă, „are, la douăzeci și unu de ani, mai multă poezie înăuntrul ei decât poeții seniori”, spune Marius Miheț, completînd despre autoare că „de un an și jumătate a învățat limba română atât de bine, încât poate deja să-i simtă și poezia. Prin urmare, iată, debutează în limba română înaintea limbii materne, slovaca”.

La rubrica sa Cinemascop, Irina-Roxana Georgescu scrie despre filmul Situl, disponibil pe Netflix, unde „Ralph Fiennes face un rol excepțional”. Andreea Pop analizează o apariție recentă de la Nemira, în colecția N’autor, Oameni mari de Maria Orban, și concluzionează: „Un debut proaspăt, neașteptat de firesc, pe cât de simplu scris e.” Denisa Crăciun ne mijlocește, prin traducere, lectura unor poeme din Lili Frikh, din volumul Tablă șifonată. „Lili este nevăzătoare, ceea ce explică într-un fel oralitatea poeziei ei,” spune ea despre această autoare franceză. La rubrica sa dedicată analizelor literare tematice, Save as…, Magda Danciu discută acum despre diversele opțiuni vestimentare ale personajelor din mai multe cărți (printre care Zogru de Doina Ruști și Fiica groparului de Joyce Carol Oates): „Chiar dacă hainele nu definesc individul/personajul, ele ajung incontestabil să-i influențeze comportamentul, atitudinile, reacțiile (chiar și cele verbale)”. Iar ca bonus: Al. Cistelecan aduce la lumină cazul unei alte „fete dispărute”: Margareta Marițoiu, nici mai mult, nici mai puțin decît „cea mai năpăstuită dintre toate îndrăgostitele”.

Deschidem numărul cu o anchetă, credem noi, incitantă. Coloana sonoră a cărților. Am căutat să aflăm dacă și în ce fel influențează muzica procesul de creație, pornind de la ideea că adesea (dar nu întodeauna și, veți vedea, nici neapărat „adesea”!) folosim muzica pentru a ne izola de lume atunci cînd ne așternem la scris. Au răspuns unii dintre cei mai apreciați scriitori — vă lăsăm să-i descoperiți singuri dînd pagina — și trei dintre cele mai apreciate scriitoare ale noastre: Ioana Nicolaie, al cărei nou roman Tot înainte tocmai a apărut la Editura Humanitas, Andreea Răsuceanu, autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea, recenzat de Marius Miheț în numărul nostru anterior, Diana Geacăr, al cărei nou volum de proză scurtă Sirina și alți monștri din Saad tocmai a apărut la Casa de Pariuri Literare, și Tatiana Țîbuleac, al cărei roman Grădina de sticlă tocmai a apărut în traducere spaniolă, confirmînd încă o dată cariera internațională a minunatelor (și, în același timp, dureroaselor) sale cărți.

Aceasta este jumătatea feminină a numărului nostru dublu, cea aparținînd, să spunem de dragul simetriei, lunii martie. În fapt, o jumătate din orice se dorește a fi întreg.

Lectură plăcută!

P.S. Pentru conformitate, acest editorial a fost scris pe-un fundal sonor asigurat de albumul 13 al celor de la Black Sabbath.

Coloana sonoră a cărților

Se spune că cititul e o activitate care cere liniște. Liniștea bibliotecilor rivalizează cu aceea din adîncurile mărilor celor mai adînci. Același mit circulă și cu privire la scris. Încă persistă imaginea scriitorului izolat într-o cameră, trudind singur asupra paginii sau în fața monitorului, singurele sunete din jurul lui fiind păcănitul tastelor sau scîrțîitul stiloului pe hîrtie. Chiar așa să fie? Nu e oare invers? Din dorința – reală – de a ne izola de lume atunci cînd scriem, cel mai adesea paravanul sonor este primul la care apelăm. Fiecare avem trupe preferate, piese pe care le știm pe de rost și care, ascultîndu-le, ne aduc un sentiment de calm, de familiaritate, sînt buffer-ul perfect între zgomotul lumii concrete și lumea pe care încercăm s-o construim din cuvinte. Mai mult, cred că, poate inconștient, fiecare carte își cere propria coloană sonoră. În funcție de subiect, de ritmul scriiturii, de mesaj, putem alcătui playlist-uri ajutătoare. Sau poate apărea fenomenul invers: ritmul, linia melodică, subiectele pieselor pe care le ascultăm în timp ce scriem influențează, poate la fel de inconștient, textul la care lucrăm.

Acum, gîndindu-vă în urmă, puteți identifica acest fenomen în trecutul dumneavoastră de scriitor/scriitoare? Ne puteți da un exemplu al acestei „comuniuni” text-muzică/muzică-text? Care este coloana sonoră a cărților dumneavoastră?


Participă:


Mircea CĂRTĂRESCU: „Thank You For the Music”

Eu sunt un muzician ratat. Am avut mereu o chitară în casă și nu pot trece pe lângă un pian fără să-l zdrăngănesc un pic. Ascult muzică tot timpul, acasă și în mașină, toate felurile de muzică. Sunt și cântece pe care prefer să nu le ascult, pentru că mă fac praf, mai ales cele pe care le ascultam când eram copil, fără să știu măcar cine le cânta. Cânt toată ziua, fie-n gura mare, când nu mă poate auzi nimeni, fie murmurând. Îi cânt Ioanei, fie că vrea, fie că nu vrea.

Repertoriul meu e considerabil, de la cântece porcoase de-ale copiilor la Mozart (ascult mereu „Elvira Madigan” – Concertul 21 pentru pian, cea mai frumoasă melodie compusă vreodată), de la marile trupe rock ale anilor ’60 și ’70 la Nicolae Mărgineanu, de la Aida Moga și Gigi Marga la Alexandru Andrieș și trupa Kumm, de la Georges Brassens la Thelonious Monk. Am tradus Bob Dylan și Leonard Cohen. Eroul meu a fost întotdeauna John Lennon – deși în ultimul timp am tot mai mare admirație pentru McCartney, un muzician desăvârșit. Am scris poeme după cântece celebre: „Mulțumesc pentru muzică” după ABBA, „Regele Soare”, „So This Is Xmas” și „14 august (ascultând „Woman”)” după Lennon, „Be-bop Baby” după Ricky Nelson, iar „Lasă să fie” e o traducere țicnită după „Let it be”. Am nenumărate citate din muzică presărate prin tot scrisul meu.

Nu mi-e rușine de nici o preferință muzicală a mea. Muzica e muzică și-n șanț. E aceeași grație și nebunie și-n taraful din Clejani, și-n Mahavishnu Orchestra, și-n Verdi, și-n Mahler, și-n Coldplay.

I-am descoperit pe Beatles pe plajă la Costinești: „Michelle” a fost prima lor melodie pe care-am ascultat-o știind a cui e, căci altfel lălăisem când eram copil, în gura mare, parodii după Beatles total anonime: „Lady Madonna/ Dă-ți chiloții jos/ Să vadă băieții/ Ce ai mai frumos” sau „A plecat Ion la oaste/ Și-a lăsat-o cu Marin,/ S-a întors Ion de la oaste/ și-a găsit-o sub Marin” (după „Yellow Submarine”, firește). În anii ’60 se dădea la radio o variantă orchestrală a melodiei „A Hard Day’s Night”. Stăteam pe jos, sub marele radio cu ochi magic, și-o ascultam la nesfârșit. Când, după zece ani, am aflat că era de Beatles, nu m-a venit să cred. Pasiunea mea pentru Beatles a fost una dintre cele mai mari din viața mea. Și acum le știu toată discografia pe de rost și pot fredona orice cântec al lor, cu lyrics cu tot.

Nu mi-e rușine de nici o preferință muzicală a mea. Muzica e muzică și-n șanț. E aceeași grație și nebunie și-n taraful din Clejani, și-n Mahavishnu Orchestra, și-n Verdi, și-n Mahler, și-n Coldplay. E o minune că există muzica, atât de strâns legată de arta poeziei. „În umbra fiecărei poezii a mea se străvede o chitară”, spunea Cohen, și-i dau dreptate. În umbra fiecărei poezii de-a mea, de asemenea, se află o chitară, una la care însă, și e tristețea vieții mele, n-am învățat să cânt niciodată.


Augustin CUPȘA: În ultima vreme am scris și am citit în liniște

Pe vremuri ascultam mai multă muzică în timp ce mă gândeam la ce voiam să scriu, nu eram atent la versuri, ci la ritm, la melodie, la inovație sau la senzație. Am scris Perforatorii, un roman experimental, când încă stăteam la ai mei, orașul e mic, joia ieșeam într-un club unde puneau aceeași muzică, sintetizatoare, post-punk, Kraftwerk, Depeche Mode, Soft Cell, Camouflage, Yazoo, la un moment dat piesele se repetau, puneau și B-side-urile, pentru că nu voiau să iasă din perimetru și fenomenul wave e, în esență, închis. Pe atunci ajungeam dimineața acasă și vineri după-amiaza mergeam la filarmonică, totdeauna la pauză, stăteam fără suflare în ultimul rând, uneori cu coatele sprijinite pe spătarele din față. Lucrări de Schubert, Bruckner, Beethoven, Mendelssohn Bartholdy, Dvorak, Liszt, Schumann sau Manuel De Falla, turnate în niște capete grele. Am făcut asta săptămână de săptămână, timp de doi ani. Rutina asta a ținut back-ground-ul pentru Perforatorii, cât mai multă instrumentație și cât mai mult ritm. Pentru fluiditate am folosit în Așa să crească iarba pe noi, roman mai deloc experimental, elemente plastice, de la Ion Grigorescu, și am ascultat un singur album, Dificultăți tehnice, de la CTC, îl știam cu mult înainte să mă apuc de scris, l-am reluat pentru verificare, scriam aparent despre o situație dintr-un cartier periferic, dar o tratam conceptual și nu situațional, trebuia să nu alunec în zona de argou și șmechereală, pentru că voiam să ajung la un psalm, al „vinovăției”, și la exercițiul de „zicere” a adevărului. L-am tot ascultat, e incisiv și vertical, aproape fără înjurături, mi-au reconfirmat încrederea că poți să clădești un discurs prin atitudine și limbaj, fără „smardoială”, că dacă stă în picioare fără proptele de genul ăsta, o să stea multă vreme, trebuie doar să ai răbdare să treacă timpul. Al 13-lea ceas cu Armada și TV cu Raku sau Multe de spus și București cu Kgula și Naighba sunt printre favoritele mele și astăzi, dar încerc să nu le mai ascult pentru că au rămas cumva legate de carte, de verile în care am lucrat la manuscris și vreau să merg mai departe. Prozele scurte au fost scrise pe perioade mai lungi, când și când, nu au avut, în consecință, o muzică a lor, deși Marile bucurii și marile tristeți se potrivește foarte bine cu Liger de la Cranberries, probabil cel mai bun videoclip din topul meu, de când l-am văzut prima dată, în liceu, am vrut să fac o atmosferă ca acolo, dar cred că asta are mai mult legătură cu imaginea decât cu muzica. Oricum, în ultima vreme am scris și am citit în liniște, și de la un moment încolo mi-am dorit ca liniștea asta să prelungească și în afara scrisului, am cam lăsat muzica în urmă, acum mă simt mai aproape de lucruri și nu e nevoie de nimic între ele.


Vasile ERNU: Ascult multă muzică din epoca la care lucrez

Vin dintr-o cultură muzicală. De mic la mine în familie s-a cântat. Mai toți știm să mânuim un instrument muzical, să descifrăm o partitură. Am cântat în nenumărate coruri și formații – preponderent instrumente cu coarde.

Instrumentul familiei este o „fizgarmonie” pe care tata a cumpărat-o de la un evreu din Odessa după război. Are cred peste 120 de ani. E un instrument straniu – un soi de orgă cu aer, dar ca să cânte apeși pe pedale. E un pian pe principiul acordeonului. De mic am crescut în jurul acestui instrument.

Când scriu, am nevoie de liniște. Nu cer multe condiții, dar singurătatea și mai ales liniștea sunt fundamentale pentru mine. Nu pot scrie cu ușa deschisă de la birou chiar dacă sunt singur acasă. Ușa închisă e un semn al liniștii: un garant al acestei liniști. O liniște sufletească. E un „fetiș”, un „ritual” personal.

Probabil toți scriitorii au anumite practici, ritualuri și „fetișuri” care-i ajută să se concentreze. Cum eu scriu un gen literar amestecat, un soi de ficțiune documentară, atunci apelez de multe ori la imagine. Încerc să privesc lucrurile din perioada, din epoca cu care lucrez. Imaginea mă ajută.

În ultimele mele patru cărți chiar am adevărate playlist-uri ale cărților.

Dar nu imaginile sunt cele mai importante în apropierea de un subiect sau epocă. Am observat că muzica mă ajută foarte mult. Caut muzica reprezentativă, apropiată de epocă și subiect. Așa că fac săpături și ascult multă muzică din epoca la care lucrez. Fac chiar adevărate cercetări.

În ultimele mele patru cărți chiar am adevărate playlist-uri ale cărților. Dacă le iau pe rând, pot spune că am făcut adevărate pasiuni pentru asta. Când am scris Secanții am lucrat cu un întreg folclor underground al marginalilor religioși. Eu cunoșteam binișor domeniul dar când am lucrat la carte am făcut o pasiune pentru muzica „sectelor” rusești din zona pravoslavnică. Am ascultat mult. M-a ajutat.

Când am lucrat la Bandiții mi-am făcut o colecție enormă de muzică a genului: chiar am început să cânt unele dintre piese. Îmi făceam un soi de karaoke.

La Izgoniții am căutat prin toate arhivele de muzică klezmer, mai ales din cea epocă și regiune: moldo-ruso-evreiască de la început de secol XX din micile ștetl-uri. Am descoperit o mulțime de lucruri rare, prin arhive ascunse de ochii lumii. A fost una din părțile fascinante ale procesului de scriere: muzica klezmer.

În ultima carte, Sălbaticii copii dingo, am chiar un playlist programatic: din rockul sovietic. În mod special din Kino, cea mai cunoscută trupă de rock a generației mele.

În toate aceste cărți am tradus versurile melodiilor și au această funcție de „ilustrare muzicală”, chiar dacă cititorul nu aude muzică. Dar cred că o simte.

Pe mine mă ajută enorm de mult muzica ca un soi de „duh”, „spirit” al cărții. Nu pot lucra la o carte fără un fond, fără un fond muzical.


Cristian FULAȘ: Muzica mea se desfășoară în mine

S-ar părea că eu fac parte din acea imagine persistentă a „scriitorului izolat într-o cameră, trudind singur asupra paginii sau în fața monitorului…”.  Așa m-am obișnuit. Nu ascult muzică, nu pornesc nici măcar un televizor în fundal, nu pot fi distras de nimic când încerc să fac ceva aici, în camera unde în afară de cățelușă și inevitabilele zgomote de afară nu mișcă nimic, doar degetele mele pe taste. Muzica mea se desfășoară în minte, de fapt nu e o muzică, e o protomuzică, e subtonul pe care trebuie întotdeauna să îl aud ca să pot fi sigur că lucrurile pe care le fac au o continuitate, au o oarecare „valabilitate”. Lucrez cu voci. Întotdeauna scriitura – a mea sau a celuilalt – e făcută din voci care trebuie ascultate și trebuie lăsate să vorbească în minte. Trebuie să le aud, trebuie să știu ce au de spus și să-mi dau seama dacă nu cumva ceva e fals, ceva e disonant, ceva nu se potrivește cu totul care e o carte.

Nu zic că n-am încercat să ascult muzică. Până și eu îmi dau seama că sunt un ciudat tăcut în lumea asta care tot timpul vorbește sau emite alte zgomote și am încercat să iau măsuri cu mine. Anume, să ascult muzică clasică. La care nu mă prea pricep, de fapt nu mă pricep la nici un fel de muzică, dar am zis că e un soi de învățare și aici. Ce să zic? Mă pomeneam furat de muzică, eram prea atent la ce se întâmpla acolo, încercam să înțeleg. Și e greu să înțelegi bine două lucruri în același timp, așa că. Mă deranja muzica. Știu cum sună, am recitit. Mă deranja, ce mai încolo și-ncoace.

Singurul ritm care a rămas cu mine a fost tot psalmodierea asta nesfârșită și inaudibilă a textului

O vreme am avut planul unui metronom. Din fericire pentru toată lumea, nu am reușit niciodată să îl cumpăr și singurul ritm care a rămas cu mine a fost tot psalmodierea asta nesfârșită și inaudibilă a textului. Cea cu care gândesc și acum, când scriu aceste rânduri. E o muzică internă implicată în scris și – în ciuda argumentului de la sfârșitul propunerii de anchetă – eu o prefer pe aceea. Hai – de dragul simplificării – să o numim intonație. Sau pur și simplu subton, da, mai bine subton, era mai bine înainte. Cert e că fără zgomotul ăsta de fond sunt pierdut, mă desprind din carte, trebuie să mă opresc. Ceea ce și fac când nu mai sunt sigur pe ce aud, e semnul că trebuie să opresc lucrul în ziua respectivă și să încerc să fac altceva.

Ca să răspund la ultima întrebare, coloana sonoră a cărților mele nu s-a inventat. E un soi de „protosunet”, un soi de bruit imperceptible, cum ar zice francezii, limpezimea caracteristică sunetului unei ape care susură, nimicul pe care-l auzim în trafic, niciodată n-am știut exact să-l definesc, un soi de tăcere care spune ceva, spune insistent, spune în așa fel încât eu înțeleg. Sper că și ceilalți.


Tudor GANEA: scriu cu muzică în urechi de nevoie

Ca marea majoritate a scriitorilor de pe meleagurile astea, scriu în timpul liber. Adică: dimineața înainte să plec la job, în pauzele de masă de la job sau între o demisie și următoarea angajare. Nu scriu în weekenduri și nici în vacanțe. Dimineața scriu în liniște totală. Atunci îmi iese/mă simt cel mai bine. În pauzele de masă de la birou scriu cu căștile în urechi (am lucrat/lucrez numai în open space-uri, cu multă lume forfotind bezmetic prin jur). Așadar scriu cu muzică în urechi de nevoie, nu de plăcere, căci funcționez mai bine producând ficțiune în liniște. Ce am constatat în ultimii cinci ani de când scriu cu căștile pe urechi e că nu toată muzica ce-mi place funcționează bine în fundalul scrisului meu. De fapt, nu mergea mai nimic. A mers la început, când scriam Cazemata, Augustin Barrios, dar apoi s-a fâsâit și acest paraguaian – cel mai mare compozitor de muzică romantică pentru chitară clasică din tot ce am ascultat eu până acum. Sunt fan blues și jazz pe viață, dar blues-ul și jazz-ul îmi inhibă total procesul creator – sau cum s-o numi el – ce pune în mișcare rotițele ficțiunii. Am încercat de la Dixie la Hard Bop, de la Delta Blues la Chicago Blues, de la Swing la Fusion până la Texas Blues și toți epigonii lui Hendrix și SRV. Și n-a mers. Apoi am încercat cu trupele mele de suflet din adolescență – rock-ul anilor 60-70 – și iar n-a mers. M-am dus spre favoriții mei din muzica clasică și acolo am dat din nou chix cu Mozart, Beethoven și toți romanticii. Turbam, mă frustram. Până am dat de Bach. Și a mers bine. Apoi am zis: opa! Ia să vedem ce avem noi aici? Și am experimentat în continuare cu barocul. Prinsesem un pește mare și vroiam să văd ce mai are balta. Și ce să vezi? Barocul mergea! Deși nu am fost un mare ascultător de muzică barocă, acum îmi e nelipsită din playlist. Am salvată pe telefon o selecție din Bach, Albinoni, Purcell, Corelli, Handel și Vivaldi (un fel de best of ) care e ready to go când mă mănâncă degetele prin pauzele de masă. Barocul, spre deosebire de clasicism și romantism, are un flux continuu, care curge vâscos și greu, ca o mare teoremă matematică mocirloasă ce îmi inundă urechile și-mi rezolvă ecuațiile din creier fără să-l deranjeze sau bruieze în vreun fel. Ciudățenia vine din paradoxul că, atunci când scriu și am Bach în căști, nu-l aud pe Bach și-l aud în același timp. E acolo, dar nu e. Poate suna pretențios și elitist cârcotașilor, dar așa funcționez eu optim când scriu: cu muzică barocă. E singurul gen muzical care are proprietățile unui izolator fonic atât pentru ce vine din afară cât și pentru ce vine dinspre el însuși. Ciudat, nu? Și mai ciudat sunt cele trei trupe (singurele) care, la distanță de sute de ani de baroc și neavând nimic în comun cu el mi-au îndeplinit aceleași cerințe de izolator dinăuntru-dinafară: Kyuss, Tool și Swans. Stoner rockul lui Kyuss (de pe Blues under the red sun), cu riffurile lor psihedelic-repetitive, metalul progresiv dens și febril al celor de la Tool (mai ales de pe Fear Inoculum) și fluiditatea stranie a post-rock-ului industrial al lui Michael Gira (mor după To Be Kind!), toate trupele astea mă bagă într-o stare de hipnoză creativă, la fel ca muzica barocă. Totuși, prefer să scriu în liniște. Dar atunci când nu se poate, singurii care mă ajută sunt Bach, Kyuss, Tool și Swans! 🙂


Diana GEACĂR: Pentru scris, am nevoie de liniștea din adâncul mărilor

Nu am cine știe ce relație cu muzica, îmi place liniștea și am nevoie de ea ca să scriu. Muzica mă cheamă la viață, la mișcare, la ieșire din sine, tulbură echilibrul interior. Pentru scris, am nevoie exact de liniștea din adâncul mărilor. Pentru a scrie despre miezul lucrurilor, am nevoie să ajung acolo, jos de tot. Să văd lucrurile așa cum sunt și să mă gândesc cum să le prezint lumii. Acolo, jos de tot, e o liniște despre care am tot visat, îmi apăreau în vis peisaje subacvatice, pe care, pentru că voiam să le prind și în volumul de povestiri Sirina și alți monștri din Saad, căutam să le chem în minte și în timpul zilei. Peisaje subacvatice, animale uriașe, preistorice, liniștea de la începutul lumii.

Deci mare ascultătoare de muzică nu sunt. Am câteva trupe preferate, desigur, mai degrabă melodii preferate, dar nu le ascult obsesiv și pot trăi fără ele. Despre volumul anterior de proză, Cine locuiește la subsol, nu pot să spun că a avut vreo legătură cu muzica, mai ales că sunt acolo proze scrise de-a lungul unei perioade de zece ani de zile, ba chiar mai mult. Dar volumul de poezie Dar noi suntem oameni obișnuiți cred că ar avea o coloană sonoră alcătuită din cântece pentru copii, din nursery rhymes, care îmi rulau mai tot timpul în minte pe atunci, pe când le ascultam împreună cu Filip, băiatul meu. Când scriu, însă, literatură pentru copii, nu am nevoie de niciun fel de muzică, îmi deschid în minte folderul personal pe care scrie Copilărie și pe cel numit Cărți citite în copilărie și sper să fac din amestecul lor magie. Pentru romanul Ce văd dragonii, singura carte pentru copii publicată până acum, am deschis și folderul Jocuri pe calculator pe care le-am jucat din copilărie și până acum (de la point-and-click la open world) și au fost momente, în timp ce scriam, în care auzeam muzica aia care anunță apropierea unui inamic într-un action role-playing game.

Mircea, soțul meu, e mare ascultător de muzică. El punea într-o vreme King Crimson, Epitaph, și tot ascultând melodia asta, mi-am dat seama că se potrivește cu mesajul volumului de povestiri la care lucram, Sirina și alți monștri din Saad. Dar, până acolo, coloana sonoră a Sirinei e ce-mi imaginez că se aude pe fundul mării: întunericul, curenții și, din când în când, strigătele balenelor. Liniștea din adâncul mărilor. Însă, atunci când camera de luat vederi se apropie de suprafața apei, de lumea oamenilor, se aude ba King Crimson (Epitaph), ba Michael Kiwanuka (Love & Hate), ba David Lynch & Lykke Li (I’m waiting here), ba Lana Del Rey (Ride) – ultimele trei fiind melodii care pur și simplu îmi plac mie, nu au legătură directă cu volumul. Apoi, coborând camera de vederi, se aude iar foșnet de întuneric și de apă, strigăt de balene.

Deci muzica îmi distrage atenția cu emoții care poate nu-mi sunt necesare pentru ceea ce scriu. Singurele zgomote exterioare care nu-mi fură mintea de la scris sunt: sunetele păsărilor, vântul, foșnetul copacilor. De multe ori las ușa deschisă la balcon când scriu, dar ce mă ajută, de fapt, în scris este ceea ce văd când îmi ridic privirea din laptop și-o arunc pe fereastră. Ca scriitor, am mult mai multă nevoie de imagini.


Florin IRIMIA: Ramble on!

Nu-mi amintesc să fi scris Defektul pe muzică, deși trebuie s-o fi făcut, măcar în parte. Ce-aș fi putut asculta la momentul acela? Bob Dylan, cu siguranță. Cohen. The Rolling Stones. Roger Waters. Rammstein. Ce-am ascultat mai mult sau mai puțin dintotdeauna. Însă nu știu dacă ascultam muzică chiar atunci când scriam sau mai degrabă când mai făceam o pauză. Tind să ascult muzică mai degrabă în mașină – „windshield wipers slappin’ time” – decât când sunt la computer. Deși în facultate ascultam mai tot timpul ceva când învățam. Cel mai mult am ascultat muzică în timpul în care m-am pregătit pentru admitere, de fapt. Amused to Death am ascultat mult în perioada aceea. Și azi când se mai întâmplă să mai aud pe undeva albumul ăsta, de fapt e de-ajuns o melodie, și nările îmi sunt invadate de miros de țigară și Coca-Cola. Dacă închid ochii mă și văd, e noapte târziu, sunt în bucătărie, cu un maldăr de cărți în față, o țigară în mână și un pahar de Cola pe masă. Tot pe masă e un casetofon AKAI și la casetofon cântă Waters. O altă existență altogether. Gone now.

Țin minte în schimb că la Câteva lucruri despre tine am ascultat în buclă Dazed and Confused și Ramble On, cântecele celor de la Led Zeppelin.

Nu-mi amintesc nimic legat de O fereastră întunecată, cu excepția faptului că am scris-o pe desktop, nu la laptop. A fost ultima carte scrisă pe-un desktop. Țin minte în schimb că la Câteva lucruri despre tine am ascultat în buclă Dazed and Confused și Ramble On, cântecele celor de la Led Zeppelin. De ce? Pentru că trebuia s-o iau puțin razna ca să intru în pielea personajului meu și cele două cântece reușeau să-mi dea acea stare. Plus că, să nu uităm, „there’s a light, a certain kind of light that never shone on me…”

Mașinuțele le-am scris în schimb în tăcere, chiar așa cum zici în textul anchetei, păcănitul tastelor a fost singurul sunet care a însoțit scrierea lor, n-a trecut chiar așa mult timp de-atunci și știu că n-am ascultat nimic decât poate The Gunner’s Dream al celor de la Pink Floyd, „Floating down, through the clouds/ Memories come rushing up to meet me now…” Nu degeaba am pus prima strofă ca motto.

Iar acum Bărbatul din spatele ceții. Din nou, îmi pare rău, dar și cartea asta am scris-o tot pe tăcute, pentru că, ce să-i faci, de la o vârstă nu mai poți să scrii ascultând muzică pentru că muzica mai mult te-ar distrage de la o lume și așa suficient de zgomotoasă care ți se agită în cap. Ramble on!


Florin LĂZĂRESCU: Bă, hotărâți-vă!

Într-o ierarhie personală a artelor, muzica e undeva dincolo de nori, iar celelalte încep de pe la vârful plopului în jos. Aș putea povesti de cum am ajuns la această percepție, dar ar ieși material de-un roman. Dar, scurt spus, grăitor pentru pasiunea mea față de muzică e, cred, faptul că aș da oricând tot talentul și realizările mele literare – cât or fi acestea – la schimb cu puterea de a cânta decent și firesc, uitând unde sunt așezate degetele pe clape, la pian.

În aceste condiții, mi se pare aproape un sacrilegiu să asculți muzica favorită – c-o fi clasică, rock, jazz, orice-ți place – în timp ce scrii ori citești literatură. Sau să pretinzi că literatura e muzică. E ok să-ți închipui așa ceva, să te motivezi cu asta, dar altfel sunt două arte foarte diferite, care lucrează alte unelte, materiale, timpi și stări. Dacă ajungi să poți descifra partitura unei piese complexe, dacă urmărești matematica frazării acesteia, te prinzi repede că nu se pupă niciodată semnele puse pe hârtie în dreptul literaturii și în cel al muzicii.

Mi se pare aproape un sacrilegiu să asculți muzica favorită – c-o fi clasică, rock, jazz, orice-ți place – în timp ce scrii ori citești literatură.

Altfel – deși poate părea ciudat după ce-am zis anterior – n-am scris niciodată un rând fără să ascult muzică. Dar muzică din aia de lift, ușor plăcută, însă nu atât de mult încât să mă distragă de la ce fac, tampon între gândurile mele și zgomotele din jur.

Așa că atunci când vine vorba de conexiunea muzică-literatură, eu sunt cumva precum corbul care intervine în bătaia dintre Zmeu și Făt Frumos, invocat pentru ajutor, spunând după câteva ture de adus apă:

— Bă, da’ hotărâți-vă ce vreți să faceți aici? Vă bateți sau beți apă?


Cosmin LEUCUȚA: De când mă știu am fost meloman

Sunt de acord că e nevoie de liniște pentru a scrie, mie cel puțin așa îmi funcționează mintea. Daca se întâmplă să meargă și muzica pe fundal în timp ce scriu, rareori o ascult în mod conștient. Poate doar în pauzele de scris, când mă întind după un pahar de vin sau privesc pe fereastră, să-mi clătesc un pic ochii și să-mi relaxez mintea. De când mă știu am fost meloman, ai mei ascultau muzică de dimineață până seara. La radio, apoi la TV, apoi la combină, pe măsură ce tehnica evolua, și am ajuns, încet-încet, dependent de muzică.

Și, întâmplător, am răspunsuri pentru ambele variante aduse în discuție.

Primul roman, Laptele negru al mamei, l-am scris aproape în totalitate în timp ce pe fundal mergea Shine On, You Crazy Diamond (deci am ascultat melodia aia non-stop – fără glumă – vreme de un an și jumătate) și recunosc că se vede în varianta finală: e o carte despre lipsuri, despre dor și melancolie, teme care se regăsesc atât în melodia asta, cât și în albumul din care face parte. Intenția n-a fost niciodată ca romanul să absoarbă stările melodiei, eram pur și simplu fascinat de piesa respectivă în aceeași perioadă în care scriam cartea. Are părți care mă linișteau, și părți care mă răscoleau, eram nedespărțiți. Deci aici e un caz de… cum să-i zic?, inspirație involuntară.

Pe partea cealaltă, s-a întâmplat să scriu o poveste care să-și impună propriul soundtrack – romanul Hoodoo. Am conceput cartea aceea ca pe un film. Cred că dacă poți face ceva ca să intensifici vibe-ul poveștii, n-ar trebui să stai pe gânduri nicio clipă. Pe măsură ce scriam fiecare capitol din Hoodoo, îmi veneau în cap piese care completau și se îmbinau foarte bine cu acțiunea, un fel de epilog melodios. Nu era vorba neapărat de texte, cât de sunete și ce trezeau ele în mine. Am ales să menționez câte o astfel de piesă la finalul fiecărui capitol al cărții și, din ce am văzut și am auzit, cititorii au apreciat simbioza, le-a dat senzația că urmăresc un lung-metraj populat cu melodii semnate de Bob Dylan, The Veils, Muse, CCR etc.


Bogdan MUNTEANU: Offradio

Sighișoara, 2008. Vară, vacanță, hoinăreală, atmosferă de încercat activități, de găsit hobby-uri. Perfect!

M-am apucat de scris la o terasă de lângă Scara Școlarilor. Din tot playlist-ul lor, îmi aduc aminte de Neil Young – Heart of Gold, și de haiducii lui Vali Sterian.

N-a trecut anul și am scos o carte. Țineam 2-3 bucăți în rucsac, pentru orice eventualitate. M-am dus iar la Sighișoara, la terasa cu amintiri. Tipa de la bar era semi-morocănoasă, abia ce deschiseseră. Am recunoscut-o. Era cea care-mi dăduse pix și foi cu un an în urmă, cum să n-o recunosc? Chiar dacă n-ar fi fost ea, tot ea ar fi fost!

Ea era nedumerită. Stânjenită. Era wtf. Am insistat. Până la urmă, a luat cartea și a intrat în bar. Peste câteva minute, a băgat niște Megadeth.

Am cerut o cafea și am privit-o insistent. Ca și când aș fi zis: uită-te, eu sunt, mi-ai dat pix și hârtie!

Ea, nimic. Eu, bine. Am scos un exemplar, am scris o dedicație lămuritoare: pentru cea care, de la cel care, și i-am pasat cartea îndată ce mi-a adus cafeaua.

Ea era nedumerită. Stânjenită. Era wtf.

Am insistat. Până la urmă, a luat cartea și a intrat în bar.

Peste câteva minute, a băgat niște Megadeth.

***

O vreme am scris doar prin cafenele și baruri.

Unii ziceau că-s boier, alții că-s boem, iar alții nu știu ce ziceau.

Playlist-ul din perioada aia a fost un amestec de muzică, cești, lingurițe, sticle, pahare, fum de țigară, voci, râsete, replici, înjurături, oftaturi. Câteodată, rar de tot, cineva plângea.

Odată, după Crăciun, când era și Mallu’ închis, am vrut să scriu acasă. M-am pus la laptop, am deschis Wordu’ și… omule, ce liniște era!

M-am foit, am fumat un pachet de țigări și am hotărât că nu pot să scriu acasă. M-am plâns în stânga și în dreapta: nu pot, mă, decât acolo, iubesc zumzăiala. Etc.

O prietenă care ținea la mine mi-a trimis un link la o șmecherie care reproducea zgomotul de cafenea.

Bun glum, am zis atunci. Și m-am dus la bar.

***

De un an încoace stau pe un scaun de bucătărie.

În fiecare dimineață îmi pun căștile și dau pe Offradio – epic music only. Post grecesc independent.

Uneori întrerup muzica și ciulesc urechile. Oare m-a strigat Cristina? Sau poate copiii din vecini, să jucăm un baschet? Face Ara scandal? Doar am dus-o azi pe câmp! Sau, stai, n-am dus-o? O fi sunat telu’ și n-am auzit? Ai mei, Aldea, Șefu’, Curieru’? Ceva bun de haleală?

Alteori scriu și scriu.

Și, omule, ce liniște-i!


Ioana NICOLAIE: Am o nevoie grozavă de ușa aceea închisă

De curând, la o emisiune de radio unde am vorbit despre Tot înainte, noul meu roman, am fost rugată să aleg o melodie care să i se potrivească. Am izbucnit în râs, dacă excludeam muzicile patriotice din vremea comunismului, nu-mi mai rămânea decât „O lume minunată” a lui Mihai Constantinescu, un cântăreț care mie nu mi-a plăcut niciodată. Până la urmă m-a salvat Phoenix, deși muzica asta a ajuns la mine mai târziu, în adolescență, pe un vinil de care făcuse rost, cu greutate, fratele meu mai mare. Întorcându-mă acum la întrebarea reală a anchetei, eu chiar fac parte dintre scriitorii neinteresanți din acest punct de vedere. Chiar am o nevoie grozavă de ușa aceea închisă și de liniște. Poate pentru că foarte târziu am ajuns să mă bucur de un așa lux. Am crescut într-o casă cu mulți copii, ce vânzoleală trebuie să fi fost în odaia în care, în clasele primare, îmi făceam temele pentru școală! Să-ți poți aduna gândurile cred că era peste măsură de complicat. Apoi, în timpul studenției, am stat într-un cămin studențesc, mai și munceam ca să pot supraviețui, așa că dacă voiam să învăț mă duceam în sala de lectură a facultății. Petreceam ore în șir acolo, era liniște, erau cărți, era bine. Apoi, mai târziu, în apartamentul minuscul în care locuiam și unde aveam și-un copil mic, numai de liniște nu putea fi vorba. Făcusem rost de-un un fel de măsuță și-o așezasem chiar lângă patul lui. Când dormea, mă luptam să mai fac una, alta, nu lucruri serioase, nu cărți, pe-acelea chiar ajunsesem să cred că nu le voi mai scrie niciodată. Abia în ultimii ani am reușit să am o cameră a mea. Mă minunez că există, că am unde să-mi aud, în sfârșit, gândurile. Asta când băiatul meu care-i adolescent nu dă muzica prea tare. Dar și dacă o dă, e cum nu se poate mai bine, căci el, de necrezut, ascultă aproape numai vechituri din alea care-mi fac și mie inima moale: Queen, Beatles, Bob Dylan, Peter Gabriel, REM, dar și A-HA, Coldplay sau, foarte simpatici și dragi mie, Ada Milea și Fără zahăr. Și mulți alții, desigur.


Cosmin PERȚA: Am asociat, de foarte multe ori, scrisul cu muzica

Nu am fost niciodată un meloman. Nu pentru că nu îmi place muzica, ci pentru că nu am crescut cu muzică, vorbim despre un atașament care se educă, ori eu am crescut fără casetofon, pick-up sau chiar radio. Bunicul meu avea instrumente muzicale în casă, un acordeon și un flaut, dar nu l-am auzit cântând niciodată la ele și erau bine ferecate într-un dulap la care accesul îmi era interzis.

Pe la 13 ani, când am primit un walkman, singura mea educație muzicală era compusă din hiturile de pe Atomic și MTv (aveam cablu de vreo doi ani) și muzica populară maramureșeană și bănățeană care răsuna de peste tot din jur. Așa că am început să mă auto-educ. Am început cu rock, am făcut rost de casete cu Deep Purple, Metallica, Pink Floyd, Guns and Roses ș.a. și le ascultam obsesiv. Gustul pentru rock avea să mi se desăvârșească de abia prin liceu, unde am avut norocul să dau peste o gașcă de rockeri foarte faini de la mate-info de la care am învățat multe. Pe la 15 ani mi-am dat seama că nu știam nimic despre muzica clasică, așa că am făcut o cură intensivă de Bach, Brahms, Mozart, Beethoven, Chopin, Ceaikovski și Haydn. Pe Mahler, Dvorak și Berlioz aveam să-i descopăr de abia prin facultate. Dar după hei-rup-urile acestea cu rock și muzică clasică am considerat că aveam cunoștințe muzicale de bază decente și am devenit un consumator ocazional de muzică, curios și pasionat de tot ce e nou, dar nu dependent.

Muzica te încarcă de energie și emoție pe care, dacă ești suficient de abil, o poți transfera în scris.

Am asociat, de foarte multe ori, scrisul cu muzica, ritmul se transmite și am folosit asta, muzica te încarcă de energie și emoție pe care, dacă ești suficient de abil, o poți transfera în scris și am folosit și asta. În plus, atunci când asculți muzică, parcă totul devine mai fluid, gânduri, materie, energie, totul curge și se întâmplă diferit. De aici derivă un efect hipnotic al muzicii asupra scrisului. De multe ori, cu muzică, scriu ca în transă, pe când scriind în liniște totul e mult mai calculat, mai rațional, cântăresc mai mult cuvintele, mă poticnesc mai des, reiau pasaje, am îndoieli. Muzica, în schimb, nu te lasă să ieși din flux, să pierzi ritmul, îți impune o conduită  psihedelică din care pot rezulta fragmente magice, dar și mult balast, chestiuni repetitive sau simple „armonii”, fără substanță.

În facultate am scris mult pe The Doors, apoi am avut o fază Manu Chao. Mult am scris și pe jazz, mai ales pe Parker, Davis și Mingus. Apoi am avut o fază hip-hop, cu Eminem, Doc Gyneco și Paraziții în centru. În fine, în vremuri mai recente folosesc playlisturi de indie pop, dar doi dintre artiștii care îmi plac foarte mult și pe a căror muzică am scris destul de multicel, mai ales poezie, sunt Stromae și Grand Corps Malade. Muzica lui Stromae, în special, parcă atinge exact notele care îmi declanșează și mie zona creativă și apasă exact pe emoțiile care trebuie, ca pe pedalele unei orgi antice, pentru a mă determina să accesez zone psihice pe care altfel nu le-aș scoate foarte ușor la lumină. Așa că da, folosesc muzica ca stimulent, cu atât mai mult cu cât ritmul, în tot ce scriu, are un rol esențial. De asta îmi și recit în minte toate textele în timp ce le scriu, chiar și pe cele de proză, cadența e jumătate din efect, sau uneori rostogolesc în minte câteva propoziții zile în șir, până le găsesc ritmul, fără muzica aceea din spate neputând să pun nimic pe pagină, chiar dacă ideile și parcursul ar fi cât se poate de clare.


Bogdan RĂILEANU: Idesit – total no frost A+ class

Pentru mine există o coloană sonoră a cărților dar înainte să mă apuc să le scriu. E ca alcoolul. Nu pot scrie în timp ce beau, dar mă poate inspira, îmi poate cristaliza anumite gânduri. Acum douăzeci de ani scriam și poezie și muzica funcționa mult mai bine pe această specie literară. Îmi făceam playlist-uri în Winamp cu muzică, care mă aduceau la momentul sublim al imaginii poetice. Plângea în boxe Anathema, Theatre of Tragedy, Dead Can Dance, Skin, Van Der Graaf Generator, Anouar Brahem, Pearl Jam și alte lucruri care mă amplificau sau așa mi se părea mie. Dar cu proza nu a mers. Aici firul epic are nevoie de o limpezime. Am nevoie să aud cuvintele și propozițiile pentru că oricum sunt foarte neatent când scriu și imaginile pe care le construiesc mental uneori se pot pierde printre cuvinte prost așezate în frază, iar muzica mă bruiază și mă influențează într-un mod nefolositor. Mă păcălește că ceea ce scriu ar suna de fapt bine. Am făcut acest exercițiu la un moment dat. Am citit un fragment cu voce tare în timp ce pe fundal se auzea o melodie dramatică sau plină de vervă și textul părea impecabil. Apoi am citit fără niciun fundal, iar textul mi s-a părut execrabil. Așa că prefer un zgomot de fond neutru. Am scris la birou de multe ori, în pauze, tot timpul cu căștile pe urechi fără să ascult muzică, sau dimineața, într-o liniște în care observația e un animal care iese timid din ascunzătoare și începe să vâneze înainte ca toți ceilalți să se trezească. Coloana sonoră pe care am auzit-o cel mai des în ultimul an este cea a frigiderului din bucătărie. Aici am scris când am avut timp și putere și mi-a bâzâit pe fundal acest frigider uriaș pe care am magneți de frigider din călătoriile în care am fost în anii trecuți. Mă opream din scris uneori și mă uitam la ditamai frigiderul plin de magneți și mă gândeam la celelalte frigidere din bloc, din oraș, din lume, cum bâzâie toate într-un cor uriaș, cosmic. Bâzâitul ăsta e trecut cu vederea, dar într-o zi, dacă vor căpăta o conștiință, toate aceste frigidere vor avea multe de spus.


Andreea RĂSUCEANU: Întotdeauna asociez textul la care lucrez cu un anumit tip de muzică

Nu scriu niciodată cu un fundal sonor, pentru că orice fel de muzică cere concentrare, dar ascult muzică între reprizele de scris. În perioadele în care lucrez la o carte mă fixez pe anumite piese, pe care le ascult pe repeat până intră în fibra scrisului și, într-adevăr, cum ai observat și tu, ajung să dea uneori chiar ritmul textului.

De fapt, întotdeauna asociez un anumit tip de muzică cu textul la care lucrez. În perioada când am scris la O formă de viață necunoscută, am ascultat mult muzică otomană, muzica lui Cantemir în splendida interpretare a lui Jordi Savall, de pildă. De asemenea, piese interpretate la duduk, care mi se pare în continuare cel mai sfâșietor și mai subtil instrument muzical. Tot ascultând, mi-am dat seama că sunetul lui s-a insinuat deja în carte, și atunci m-am gândit să-l introduc și ca atare, într-un episod din povestea Stancăi Mântuleasa. Era singurul care putea vorbi despre durerea absenței cuiva drag, despre depărtare și incertitudine. Nimeni dintre cei care au scris despre roman nu a remarcat acest pasaj, nu cred că cineva a intuit la ce mă refeream: „Aduceau cu ei un instrument al cărui sunet prelung, care parcă nu se stingea niciodată şi rămânea impregnat multă vreme în pereţii încăperilor, în straiele vaporoase ale femeilor şi chiar în tremurătoarele suspendate de lobii urechilor lor”. E instrumentul în al cărui sunet Stanca recunoaște povestea trecutului lor, și chiar și pe cea a viitorului, dar, mai presus de toate, o poveste despre zădărnicia și efemerul vieții omenești, sintetizată în versul obsedant al unui cântec, care devine și un fel de laitmotiv al cărții: „Cu mine moare lumea mea”.

Vântul, duhul, suflarea m-a făcut să mă întorc la piese clasice. Eu mereu am oscilat între ordinea, armonia, matematica din muzica barocă și avântul romantic, cu zonele lui de profunzime și gravitate. Am ascultat mult Corelli, Bach, Pachelbel, și, obsesiv, două uverturi ale lui Wagner: cea din Tristan și Isolda (în interpretarea orchestrei Philharmonia, dirijor Wilhelm Furtwängler) și cea din Tannhäuser (în interpretarea Filarmonicii din Berlin, dirijor Herbert von Karajan).

Dacă ar fi să încerc un fel de critică „muzicală” a propriilor mele cărți, cred că și ele tot aici se situează, între construcția alambicată, armonică a barocului și impulsivitatea, avântul, arderea romantică.


Lucian Dan TEODOROVICI: Muzică și alte simțuri

Înainte și după momentul pe care-l voi aminti în continuare, m-aș descrie (în raport cu contextul necesar pentru a scrie) astfel: enervant pentru familie prin nevoia de izolare totală, cu o inspirație fițoasă, care se ghemuiește-n ea însăși la orice exces fonic venit din afară. Mai pe șleau spus, aveam și am din nou nevoie de-o liniște de catedrală goală pentru a-mi purta discuția cu mine însumi atunci când scriu ceva. Aproape toate cărțile mele s-au născut și au crescut într-o asemenea liniște, după uși închise, nederanjate nici măcar de croncănitul unei ciori. Sau, mă rog, deranjate uneori, dar respectivul deranj însemna și o pauză de la scrierea lor, căci inspirația, așa cum am afirmat deja, sărită de pe fixul ei, se retrăgea sub cochilie. Se înțelege deci cât de nesuferit sunt când scriu. Și aș mai vrea să se înțeleagă și faptul că nu sunt deloc mândru de asta.

Aproape toate cărțile – așa am scris mai sus. Pentru că, în mod straniu și pentru mine, a existat o excepție. Ea s-a numit și încă se numește Celelalte povești de dragoste. Deși e o carte ce a ridicat uneori întrebări privind procentul de biografie pe care-l cuprinde, mă văd nevoit, dacă tot scriu pe această temă, să recunosc aici că acel procent nu-i deloc spectaculos. Dimpotrivă, pentru că era o carte care avea mare nevoie de anumite sentimente, m-am văzut în situația de a le chema cu ajutorul muzicii. Celelalte povești de dragoste a apărut, de fapt, ca o reacție proprie la o povestire a lui Raymond Carver, anume Taci, te rog!, din volumul cu același titlu. Dar nu o reacție directă, ci una intermediată de muzică: pe când citeam povestirea cu pricina, mintea mea a ținut să-i atașeze o coloană sonoră: Dance Me to the End of Love, a lui Leonard Cohen. Iar piesa asta a început să mă obsedeze. Din ea am extras practic tema volumului meu, cu o referire la ea și începe, de altfel, cartea, ale cărei personaje ascultă din nou și din nou piesa, într-o oarecare crâșmă.

Multe dintre capitolele cărții Celelalte povești de dragoste au fost scrise deci în perfectă rezonanță cu acțiunile personajelor. Pe primul, spuneam, l-am scris ascultând fără oprire Dance Me to the End of Love. Un alt capitol, când lucrurile mergeau încă bine pentru personaje, a avut nevoie de She’s The One, a celor de la World Party, așa că melodia asta s-a rostogolit o vreme prin boxele computerului meu. Apoi, când începeau să devină evidente niște probleme sentimentale ale personajelor, prin birou pluteau sunete melodioase susținute de Queen, cu a lor Love of my life. N-a trecut mult și subiectul narațiunii m-a făcut să ascult, iarăși și iarăși, BZN, cu Dance, dance, dance. Când personajele mi-au fost învăluite de-o anume melancolie, ba chiar de tristețe, au fost imediat ajutate de The Doors, mai întâi cu The Severed Garden, apoi cu The End. În fine, pe măsură ce subiectul cărții s-a apropiat de o zonă în care gri-ul căpăta nuanțe de negru, Bob Dylan și-a mai unit o dată eforturile cu Emmylou Harris, pentru a cânta de dragul poveștii mele piesa One More Cup of Coffee. Acest playlist apare și-n carte, căci nu numai eu făceam ce fac personajele, dar și ele se contaminau de la mine, firește.

Astfel încât, așa cum se vede, Celelalte povești de dragoste poate fi considerată o carte autobiografică. Dar mai degrabă o autobiografie a stărilor mele induse de muzică. N-am mai încercat de-atunci, repet, metoda. Deși cea mai recentă carte a mea, Mustața lui Dalí și alte culori, are la rându-i un soi de playlist, numai că de astă dată „muzica” a fost creată de picturile lui Felix Aftene. Pentru că, până la urmă, muzica de care ai nevoie atunci când scrii o carte o poți găsi și în ce miroși, în ce guști, în ce atingi, în ce vezi, nu neapărat în ce auzi.


Tatiana ȚÎBULEAC: Un playlist bizar

Am nevoie de gălăgie. Cele mai bune pagini din Grădina de sticlă le-am scris la cantina școlii, așteptându-l pe fiul meu. Era iarnă, îl aduceam dimineața la engleză, de unde urma să îl iau peste trei ore și să-l duc la franceză. Mi se stricase bateria și purtam cu mine un cablu de două kilograme, care trebuia să fie mereu în priză. Aveam o poftă nebună de scris. Simțeam că orice oră cheltuită pe drum mă împiedica să termin cartea. Am făcut un pact cu Madame Nora, șefa cantinei, să mă lase să stau în cel mai îndepărtat colț cu priză. Ne-am înțeles să cumpăr multă cafea (asta nu a fost greu) și să nu interacționez cu elevii în vreun fel. Au fost cele mai productive luni. Atunci am scris capitolele despre școală și despre Radu, episodul cu ariciul, trecerea la grafia latină. Într-un fel, scheletul cărții s-a format acolo. Îmi amintesc șuvoaiele de copii care inundau sala la fiecare recreație (clasele mănâncă pe rând), mirosul de mâncare, râsetele lor și toată acea bucurie fără motiv, care pur și simplu mă energiza.

Când a venit primăvara, am ieșit din cantină și m-am mutat în parcul școlii, exact așa, așteptându-l pe Alexandru. Aveam un laptop nou, nu-mi mai trebuia priză, dar scrisul nu mai mergea la fel. Atunci mi-am făcut un playlist și pentru prima dată în viață mi-am cumpărat căști. Restul Grădinii l-am scris cu muzică. Unele piese le ascultam în bulk, de zece, douăzeci de ori. Era un playlist bizar: cântece vechi rusești, cântece sovietice, cântece românești de care azi toți fac mișto, dar care pentru basarabeni au însemnat „prima Românie”, cântece franceze, care într-un mod inexplicabil îmi aminteau de copilăria de la Botanica.

Voi pune aici câteva dintre cântecele copilăriei, fără de care Lastocika n-ar fi ajuns unde s-a pornit. Pe cele pentru adulți le las pe altă dată.   

Playlist Grădina de sticlă:

1. Буратино – Романс Тортиллы

2. Облака – белокрылые лошадки

3. Голубой Вагон

4. Не секрет, что друзья не растут в огороде

5. Хоть поверьте, хоть проверьте

6. Ветер перемен. Мэри Поппинс

7. Бременские музыканты

8. Крылатые качели 

9. Maria Mirabela, Cîntec de leagăn


Radu ȚUCULESCU: Am muzica „în sânge”!

Am absolvit liceul de muzică (12 clase), secția vioară, apoi conservatorul (cinci ani), secția vioară și am cîntat timp de cinci ani în cea mai bună filarmonică, la ora respectivă, cea din Cluj. La vioară… Muzica și-a pus amprenta, volens nolens, asupra creației mele literare. Asupra structurii, a formei, a sonorității frazelor. Ca în muzică, tema este cea care dă forma. De aceea, poate, nu mă repet în romanele mele. Încă… Unele romane, în timp ce scriam la ele, se dezvoltau după „regulile” unei simfonii. De exemplu, Degetele lui Marsias. Am învățat armonie, contrapunct, polifonie, orchestrație. Am învățat ce înseamnă să dirijezi un ansamblu, cum să asculți mai multe voci deodată și să le distingi frazarea melodică etc. Cum se împletesc gamele majore cu relativele minore, cum se schimbă ritmurile, cum devin soliste, pe rînd, diferite instrumente, toate însă integrate în partitură. Cum dialoghează instrumentele într-o amplă orchestră. Cum se amestecă disonanțele cu consonanțele, luminosul cu întunecatul, zgomotul cu melosul. Leitmotivele sînt de asemenea importante pentru mine. Dar nimic din toate cele enumerate mai sus nu le aplic „premeditat” în creația mea literară, tezist, ci subconștientul (dacă mi-e permis să mă exprim astfel) este cel care mă dirijează. Din simplul motiv că am muzica „în sînge”!

Un prozator care nu iubește muzica e searbăd, bolovănos, nu provoacă sentimentele, nu emoționează. Devine, în cele din urmă, plictisitor.

Coloana sonoră a cărților, frumoasă idee. Un prozator care nu iubește muzica e searbăd, bolovănos, nu provoacă sentimentele, nu emoționează. Devine, în cele din urmă, plictisitor. Eu scriu întîi totul cu mîna, în caiete, apoi trec pe laptop unde iarăși modific pagini întregi. Fără un permanent fond muzical, mi-ar fi foarte greu să rezist fizic. Muzica se derulează tot timpul cît scriu, mai ales muzică de jazz. Poate și pentru că în liceu și în facultate jazzul era interzis, îl cîntam și ascultam underground, eram adesea pedepsiți pentru asta. Deci jazz clasic, mai ales blues (pe care-l iubesc de-a dreptul – mă inspiră, îmi ridică moralul, mă bucură și mă melancolizează, mă încurajează, mă binedispune, mă revoltă,  mă nostalgizează… na, am început să inventez cuvinte, dacă deranjează pe careva îi sugerez să asculte jazz și să descopere arta improvizației), dar și soul. Personajele secundare prind contur și personalitate distinctă din doar cîteva trăsături (cîteva măsuri!), fără prea multă… logoree! Studiul zilnic la instrument m-a ordonat. Cît timp am scris Femeia de marțipan, am ascultat-o zeci de ore și pe Beth Hart. Superbă cîntăreață! S-a „vîrît”, pînă la urmă, în roman, încă din primul capitol, cu al ei Chocolate Jesus – piesă care-n carte primește alte conotații. Împreună cu celelalte personaje secundare, a alunecat dintr-un capitol într-altul, „acompaniindu-i” pe eroii principali pînă la acordurile finale. Cînd în allegro giocoso, cînd în lento doloroso, cînd în vivace furioso…

Da, cînd citești o carte (fie roman, fie povestiri…) trebuie să începi, la un moment dat, să-i „auzi” și coloana sonoră, discretă, undeva într-un plan secund, dar constant prezentă. Dacă nu se întîmplă asta, pînă la urmă cartea îți alunecă din mînă și rămîne necitită. Desigur, există și cititori fără… ureche muzicală. Însă asta e o altă „poveste”, pentru altă discuție.


Mihail VAKULOVSKI: „Cu muzică, înainte – marș!”

Deşi „scriu” poezie oricînd, oriunde (şi dintotdeauna), prefer să scriu în linişte, de dorit în camera mea, la laptopul meu. Nu e zi să nu citesc ceva, nu există zi să nu scriu şi de mînă, nu trece nici o zi fără să ascult muzică.

Am foarte multe trimiteri muzicale în cărţile mele, fie chiar la muzică, fie la biografia unor staruri sau la formaţii, de obicei rock.

La un moment dat mi-am propus să nu mai scriu critică literară şi poezie, dar n-am putut să mă ţin de cuvînt – făcînd revista Tiuk am tot scris, număr de număr, zeci de cronici literare, iar poezia nu mă lasă în pace în nici un chip. De multe ori mă lovea din mers, în drum spre serviciu sau înapoi spre casă şi nu mă lăsa în pace pînă n-o eliberam. Îmi dădeam seama că n-am auzit muzica sau audiobook-ul din MP3, ci am scris şi rescris existemul care mă domina. Aşa s-a scris cel mai recent volum de poezie al meu, Riduri, dar şi postRidurile, adică tot ce-am adunat după. Altfel, am foarte multe trimiteri muzicale în cărţile mele, fie chiar la muzică, fie la biografia unor staruri sau la formaţii, de obicei rock, de la volumul de debut, Nemuritor în păpuşoi (Ed. Arc, 1997), pînă la cea mai nouă carte a mea, Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18 + despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice) (Editura Humanitas, 2020). Cartea mea de interviuri se numeşte Vreau să cînt și chiar cînt (13 interviuri cu Mihail Vakulovski) (Casa de Pariuri Literare) şi am mai publicat, împreună cu Carmina Vakulovski, şi o carte de interviuri cu cîţiva cîntăreţi preferaţi, de la Serj Tankian de la „System of a Down” şi Johan Edlund de la „Tiamat” la Marco Tapani Hietala de la „Nightwish”, Tilo Wolff şi Anne Nurmiv de la „Lacrimosa” sau Mikael Stanne de la „Dark Tranquillity”, „Dialoguri metalice” (CDPL). Unul din romanele din trilogia Tovarăşi de cameră, Student la Chişinău, e rockman – şi din cauza atmosferei şi stilului, dar şi pentru că protagonistul e un rocker înfocat. Iar în Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18 + despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice) se ascultă muzică şi-n prima linie de subiect, aia cu copiii dintr-un sat moldovenesc sovietic (copii care mereu schimonosesc şi ridiculizează versurile comuniste din „Abecedar” şi din cîntecele vremii), dar mai ales în a II-a linie de subiect, despre copilăria, creşterea, descreşterea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice, unde majoritatea eroilor anti-sovietici (ucişi pînă la urmă) sunt cîntăreţi, de la Vladimir Vîsoţki şi Igor Talkov la Victor Ţoi de la Kino.

Tot muzica mă ajută adesea şi-n postRiduri, de multe ori existeme foarte scurte, susţinute de un moto din vreo piesă muzicală sau vreun link spre vreun cîntec sau album, ori un fond sonor care-o să-l ajute foarte mult pe cititor, dacă ştie despre ce e vorba. Cam aşa:

pensie

Fond sonor: Blazzaj, Pensie

servietă
abandonată
încă în stare foarte bună
lîngă coșul de gunoi de pe strada Postăvarului

Sau aşa:

***

Fundal sonor: Green Day, American Idiot

un american şi-
a confundat vecina
cu o căprioară
ea era la jogging
el la vînătoare

Cum se zicea în copilăria lui Mişca din „Tata mă citeşte şi după moarte”: „Cu muzică, înainte – marş!”

„Polenizatorul terorii”

Tudor Ganea, Cântecul păsării de plajă, Editura Polirom, 2021

Ainur e un antierou. Descălecatul său la malul mării, la o vîrstă fragedă, seamănă cu o incursiunea de cucerire. Încet, tătarul își supune toată „populația locală”, de la FZN-iști normali la șocarici și barăcani, cele mai abrutizate forme de viață umană. „Din acel moment, Ainur descoperi că, de fapt, îi plac oamenii. Oamenii care fug. Oamenii care cad. Oamenii cărora le e teamă.” Toată mărirea lui Ainur se clădește pe teama pe care prezența lui o sădește în ceilalți, iar decăderea vine în momentul în care teama devine pentru el ceva interior, personal, intim, sub forma unui posibil cancer la prostată. În acel moment, cînd Ainur este deja matur, căsătorit, dar fără copii, începe drumul lui spre mare, prin cartierul apăsat înainte sub teroarea sa, drum odată cu care își reface traseul devenirii întru ceea ce viața, anturajul, contexul și mai presus de toate firea lui l-au făcut să fie.

Ainur este un antierou după toate standardele analizei literare, însă-n logica lumii din care provine are toate datele succesului. Povestea lui Ainur, așa cum a ales Tudor Ganea s-o spună, cu înțelegere first hand a acelei lumi, ne face să înțelegem și noi alegerile de viață ale lui Ainur – chiar dacă, fără îndoială, nu le putem aproba, oricît de bine ar scrie Tudor Ganea – și scrie într-adevăr excelent!

Cîntecul păsării de plajă este un roman dur și dureros și, nu de puține ori, în momentele lui de poezie a violenței și dezabuzării, este un roman duios în cel mai surprinzător fel. Expresia supremă a acestui fapt este însuși titlul – unul dintre cel mai bine alese din ultimii ani.

„Lucrurile găsite sunt misterioase, ascund povești”

Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, Polirom, 2020

Microromanul lui Bogdan Răileanu imaginează povestea acelui autor anonim despre care școala ne învață că a compus balada „Miorița”, parte a așa-zisului mit fondator al spiritualității românești. Acela cu blazarea ontologică a ciobănașului, cu resemnarea în fața morții. Din fericire, Bogdan Răileanu redă puțină demnitate acestui mit, reușind în același timp să surprindă credibil (atît cît putem gîndi asta cu mintea de acum) un mod de viață și o atmosferă ale acelor timpuri… imemoriale.

Arhip este acest arhetip, personajul central care devine tovarășul lui Anghel, victima, pe ultimul lui drum. Călătorind cu moartea alături, întîmpinînd pericole mortale, apăsat de propriile gînduri legate de moarte, amintiri și proiecții, frici, Arhip străbate o lume oricum aflată în ghearele celei mai cumplite amenințări, după război: molima. Interesant este că Arhip înțelege că singura lui putere de-a face dreptate (cu riscul de-a fi una strîmbă) este aceea a cuvintelor. Și aici Bogdan Răileanu pivotează departe de cealaltă celebră „dramatizare” a „Mioriței”, Baltagul lui Sadoveanu. Arhip nu este un detectiv precum Vitoria Lipan, ci un… rapsod, un făuritor de povești – singurele care pot învinge moartea. „Trebuia să fie o poveste în fiecare lucru găsit și făcut de pe lume; dacă nu era, cineva trebuia să o semene.” (p. 24) Ceea ce Arhip chiar face.

Roman scurt, dar percutant, cu bătaie lungă în ambele sensuri ale timpului, Să nu lași moartea să te găsească ne arată un autor care, asemenea personajului său Arhip, își cunoaște puterea și o folosește, iată, în moduri din ce în ce mai surprinzătoare pentru a spune (încă) o poveste despre sine care să fie în același timp despre noi toți.

„Cu Ioșca începe aici o lume”

Cristian Fulaș, Ioșca, Editura Polirom, Iași, 2021

Se pot spune multe – și toate îndreptățite – despre noul roman al lui Cristian Fulaș. Că este un studiu al firii umane în esența sa, că reușește să aducă tăcerea la rang de artă, că este o construcție solidă, într-adevăr remarcabilă, că este, folosind un cuvînt mare, dar meritat aici, o capodoperă. Fără-ndoială, Cristian Fulaș a dat cu Ioșca un roman memorabil, unul dintre cele mai bune din ultimii destul de mulți ani. Cititorul nu poate să nu remarce măiestria scriiturii, cizelarea barocă a acestei proze atît de străine, tocmai de aceea, timpurilor noastre. Putem spune, deci, că asemenea văii cu personajele ei atemporale, romanul însuși este venit din afara timpurilor, din afara timpului, ceea ce-l face să reziste, sînt sigur, la lectura multor generații de aici încolo.

Însă, mai mult decît orice, Ioșca mi se pare că este un cutremurător roman de dragoste. (Și, astfel fiind, inclusiv un roman al morții.) Lumea din vale n-ar însemna nimic fără cuplul Ioșca-Ilona, n-ar fi, în fapt, o lume. „Cu Ioșca începe aici o lume”, spune popa la un moment dat. Mai exact, cu Ioșca și cu jumătatea lui feminină, Ilona. Împreună, aceștia nu întemeiază doar o familie (micuțul lor va fi botezat, nu întîmplător, tot Ioșca), ci întemeiază lumea însăși. „Va avea un copil, pe valea noastră se va naște un copil. Și acel copil va pune piatra de temelie a unui cimitir.” Copilul este însă doar un simbol aici, este esențializarea relației celor doi, iar odată rolul lui înfăptuit va dispărea de pe vale pentru a face loc, din nou, cuplului „întemeietor”. Iar piatra de temelie a cimitirului o va pune cea din care copilul s-a născut, pentru ca apoi, în absența ei, Ioșca să umple golul cu propriul său corp și cu propria sa minte, desăvîrșind uniunea.

Roman despre timp, despre facerea lumii, despre fericire, aparent paradoxal, și despre înțelegerea resorturilor primare ale fericirii, Ioșca este, aș spune, înainte de toate romanul iubirii esențiale, căci… din iubire se nasc toate și fără de ea nimic nu este.

„Imaginea mea favorită e și cea mai puțin concretă dintre ele”

Când ne întoarcem cu lectura la texte proprii mai vechi, avem de regulă tendința să intervenim cu modificări. Tu ai reușit să te abții, pregătind acest volum pentru o nouă ediție? Dacă da, de ce?

A fost nevoie de ceva timp și de o conjunctură favorabilă pentru ca Marile bucurii și marile tristeți să se constituie în volum. Câteva proze au fost publicate în 2009-2010, una în Poesis Internațional, altele în EgoPhobia și FdL, dar pe atunci nu era vorba de o colecție, ci de un proiect. Prima dată au apărut în volum în 2013, așa că până atunci s-au sedimentat aproape de la sine, nu am mai avut de ce să mă întorc cu modificări nici după mai mulți ani. Pentru noua ediție, am avut grijă să scap de greșelile inerente de editare, am rearanjat niște aliniate, într-o proză am refăcut fraza de final, în alta am corectat un nume de familie. Au mai fost câteva concordanțe verbale și cam atât. Nu am simțit nevoia să schimb nimic de fond, bune, rele, oricum ar fi privite azi.

Volumul conține proze inedite. Le-ai scris special pentru această ediție, cu gândul la această ediție, sau ele s-au adunat de-a lungul timpului, cumva în siajul colecției inițiale din 2013?

Proiectul Marile bucurii și marile tristeți s-a oprit pentru moment atunci când a intrat la tipar, asta înseamnă că am lăsat pe dinafară unele proze neterminate, fragmente sau schițe. Una dintre intenții se numea „Așa o să crească iarba pe noi”, o proză-scenă în care niște băieți fumează o țigară și găsesc o pasăre moartă, paginile acelea au devenit o nuvelă, iar după câțiva ani, microromanul de la Humanitas. Ar fi fost fain să o includ la reeditare, doar că n-aveam cum, ea n-a fost niciodată o proză scurtă, ci o nuvelă, cu mai multe centre de greutate, dar fără twisturile necesare prozei scurte. Din alt motiv nu am inclus „Fructe necoapte”, care n-a ieșit niciodată ca proză, ci ca scenariu, iar scenariul a devenit scurt metraj în 2019. Noile proze vin în continuarea discursului „minimalist”, dar nu se cantonează în acel perimetru, ci îl continuă. E un bun punct de plecare pentru alt volum. Le-am scris în „siaj”, dar n-a fost o idee conștientizată, cam pe aici e locul meu în scris, mi-e natural să scriu așa.

Care ți se pare ție, ca autor, cea mai de impact imagine din prozele cuprinse în Marile bucurii și marile tristeți?

Fiecare proză din volum derulează o imagine pe fundal – o roată care se învârte în noroi, acolo unde e o relație înțepenită între tată și fiu, un fluture de noapte captiv într-o cameră de hotel, acolo unde dorința carnală trebuie ascunsă, sau bufetul vechi, demontat de doi frați vitregi, care nu mai au mai nimic în comun etc. Imaginile apar fulgurant și nu au valoare simbolică, se împletesc cu celelalte în firul narativ, așa că pot să treacă neobservate. N-au valoare premonitorie ca în Decalogul, ci de radiografiere a stării de fapt. Să zicem că e un tribut pentru Kieslowśki, dar eu nu sunt regizor, eu trebuie să lucrez altfel cu imaginile, ca un fel de fotografii-document peste care se așterne textul. De aceea imaginea mea favorită e și cea mai puțin concretă dintre ele, un spațiu-timp din „Pe repede-înapoi, acasă”, scena în care trecătorul vede în dreptul ferestrei o femeie care se piaptănă la oglindă, femeia va fi singură toată vara, cum va fi și el, dar vara o să treacă și odată cu ea și frumusețea. Scena, deși periferică, îmi place și pentru că se întâmplă pe o strada cu case vechi, unde am copilărit, un drum pe care l-am bătut apoi în adolescență, și am surprins acest moment într-o noapte toropită de căldură, înainte să plec în București.


Citiți aici un fragment din povestirea „Într-o zi doar praful”, din volumul Marile bucurii și marile tristeți, în curs de apariție la Editura Humanitas, în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani coordonată de Andreea Răsuceanu

„Faptul misterios este declanșatorul poveștii”

Doina Ruști este o prozatoare de anduranță, versatilă și ingenioasă. Am descoperit-o cu maximă încîntare odată cu romanul Zogru (Polirom, 2006) și de atunci o citesc cu prioritate oricînd oferă cîte o carte nouă. Cel mai recent roman al său, Paturi oculte, apărut de data aceasta la Editura Litera într-o nouă colecție de proză română contemporană (intitulată chiar așa, Biblioteca de proză contemporană), pe care o și coordonează, vine după încheierea trilogiei fanariote (Manuscrisul fanariot, Mîța vinerii și Homeric) și, păstrînd elementele fantastice care străbat opera autoarei ca un fir roșu, marchează o întoarcere în zilele noastre pandemice.

Din acest interviu veți afla, printre altele, cum s-a descurcat Doina în aceste noi condiții sociale atît în privința scrisului, cît și a turneului de promovare, ce crede despre presa culturală din România, dacă preferă lectura clasică, de pe suport de hîrtie, sau cea pe ebook reader, dar și cum trebuie să procedeze autorii care vor să-și vadă cărțile publicate în colecția coordonată de Doina la Editura Litera. Bonus: ce autor din noua generație a convins-o pînă acum. — M.P.


Dragă Doina, privind din exterior, pare că pandemia și mai ales izolarea de anul trecut ți-au priit. În ce fel ți-a încurcat, de fapt, planurile apariția SarsCov-2?

Social, mi le-a încurcat, în sensul că s-au anulat o serie de evenimente literare pentru care mă pregătisem (în Suedia, la Londra, Belgrad, Budapesta, Roma). Dar nici nu mi-a părut rău. Când a început pandemia mă gândeam să scriu un roman, fără să fiu hotărâtă în privința mesajului, iar experiența izolării mi-a dat direcția epică.

Ce tabieturi ai dezvoltat în acea perioadă ca să faci față situației? Te-au ajutat să te concentrezi la scris? Ai urmărit ce se întîmpla în restul lumii sau te-ai autoizolat complet?

Nu sunt foarte conectată la viața generală. De două decenii nu am televizor și citesc foarte rar știrile care ajung la mine. În primele două săptămâni a fost înfricoșător. Era ideea asta, că întreaga omenire s-a oprit. Apoi viața a curs aproape normal. M-am adaptat la video-întâlniri, bucurându-mă de timpul recuperat. O dată pe săptămână am mers la Muzeul Literaturii, să filmez Litera Mov, lucru care mi-a prins foarte bine. Cred că e singurul loc viu din București, unde te poți întâlni cu scriitorime, actori, și unde muzeografii stau aproape zi lumină.

Cînd ți-a venit ideea pentru Paturi oculte? Cum îți vin ideile, de obicei? Sînt senzații, stări, sau lucruri concrete?

M-a găsit pandemia cu povestea unor paturi în minte. Cu o vară înainte am avut niște filmări la Teatrul Național, iar acolo, într-o după-amiază, pe un coridor pustiu al acelei clădiri imense, abandonată parcă, așa cum sunt teatrele pe timpul verii, am văzut un cufăr de recuzită – cufărul lui Lev. Povestea librarului pornește de la întâmplările acelei veri, iar aici trebuie să spun că în holul teatrului chiar există o librărie Librarium. Dar pe timpul pandemiei a început să mă obsedeze o amintire, care se lega subtil de situația creată, de virus, de posesie, de transformare.

„Tonul se naște odată cu personajul. Tocmai de asta când ești întrerupt de la scris un timp mai lung, rareori mai intri în același ton.”

Găsești vocea personajului/naratorului, tonul cărții de la început? Sau o descoperi pe parcurs și revii cu nuanțe pentru a uniformiza textul?

Acest lucru este cel mai greu. Tonul se naște odată cu personajul. Tocmai de asta când ești întrerupt de la scris un timp mai lung, rareori mai intri în același ton.

Știu că ești o mare pasionată de povești. În special cele din alte veacuri. Lucrul acesta e evident pentru orice cititor al tău, e o parte importantă a farmecului romanelor tale. Cauți tu poveștile sau poveștile te găsesc pe tine?

Mereu poveștile vin peste mine. Am făcut un experiment – în ultimii doi ani, am scris o poveste în fiecare săptămână (pentru blogul din Adevărul: https://adevarul.ro/blogs/doina.rusti) și de fiecare dată am lăsat pe ultima zi, așteptându-mă ca la un moment dat să rămân fără subiect. Încă nu s-a întâmplat. În fiecare săptămână am deschis la întâmplare o carte cu documente de epocă, adeseori Istoria lui VA Urechia, și mereu a fost acolo un cuvânt care mi-a adus și povestea. De cele mai multe ori a fost vorba despre liste de obiecte – cumpărate, furate ori lăsate moștenire.

Care e povestea personală a roșcovilor, cei din al căror lemn ai ales să fie făcute paturile din romanul tău? De ce tocmai roșcovi? Care e analiza poetică a acestui nume, ca să zic așa?

În zona de câmpie e plin de roșcovi sălbatici, fac parte din copilăria mea, din mitologia personală. Pe-atunci le spuneam tecari. Drumurile erau delimitate de ei, mai ales unul anume, acoperit cu pulbere fină, în care mă afundam până la glezne, era străjuit de roșcovi încurcați și țepoși, cu frunzulițe cuprinse de tremurici, încât mi se părea că zboară alături de mine. Dar aveam unul bătrân și falnic chiar în poartă și-i auzeam roșcovele în timpul nopții, uscate, cicălitoare. O întâmplare recentă mi i-a readus în memorie și cu alte detalii, de pildă cu funcțiile lor ritualice în zilele dedicate morților. Și cum mă aflam într-un an suspendat între viață și moarte, patul de roșcov mi s-a părut de-a dreptul ilustrativ.

Cît de important e misterul în poveștile tale? Îl construiești conștient, ca un scop, prin felul în care dozezi acțiunea și detaliile, sau el se naște organic? Cît e strategie și cît, duhul poveștii?

Faptul misterios este declanșatorul poveștii. Orice construcție epică pornește de la o întrebare, e dublată de dorința de-a dezlega o enigmă. Restul – după posibilități: uneori îți iese, alteori nu.

Noul tău roman apare într-o nouă colecție de proză română contemporană la Editura Litera, pe care o și coordonezi. De ce ai hotărît să faci pasul acesta?

Încă înainte de pandemie sufla vântul schimbării. vreau să spun că revoluția mondială a început de câteva decenii, dar pentru mine a devenit vizibilă în 2012, un an foarte interesant, pe care l-am transpus în linia asta, ca an decisiv, într-unul dintre romanele mele (Mămica la două albăstrele). De atunci s-au produs numeroase schimbări în lumea culturală, care treptat m-au împins spre această inițiativă. Colecția de proză de la Litera face parte din schimbare. Nu doar că Litera este cea mai mare editură din țară, cu vizibilitate reală în străinătate, ci este și vizionară, fiind prima editură care și-a făcut studiouri de înregistrare. A înțeles că ne îndreptăm spre era audiobook-ului, apoi a mutat accentul pe vizual, pe alte tipuri de receptare a literaturii. Iar eu am vrut să iau parte la asta, mi s-a părut că literatura contemporană autohtonă merită o deschidere spre viitor.

Te întreb în calitatea ta de coordonator de colecție. În ce fel ai gîndit selecția titlurilor apărute deja? Altfel spus, care e identitatea colecției tale de la Litera, diferită, să zicem, de a altor colecții de literatură română, de la alte edituri?

Pentru că am ieșit în noiembrie, adică la final de an, când se știe nu e o perioadă bună pentru piața de carte – am publicat patru scriitori aflați încă în zona debutului, în ideea de a transmite un singur mesaj: că este o colecție cu scriitori noi. Dar abia anul acesta se va defini cu adevărat. Vom avea anual 10 cărți de proză, uneori și o carte nonficțională, legată de literatura contemporană (critică literară). În prima parte a anului va fi întotdeauna publicat un roman de importanță istorică și care n-a mai fost reeditat de multă vreme. Pentru luna februarie, acest roman este Sonata pentru acordeon, romanul de debut al lui Radu Aldulescu. Urmează cărțile selectate în cursul anului trecut, texte inedite. La final de februarie apare un roman excepțional, semnat de Radu Găvan, Isus în întuneric, apoivor apărea altele, semnate de scriitori la fel de intenși, unii dintre ei debutanți – cinci romane în prima parte a anului, o carte de vacanță, pe vară, și apoi încă patru în a doua parte a anului. Toate aceste cărți vor avea și audiobook-uri. Eu însămi am înregistrat Paturi oculte, prima mea carte lecturată integral, impecabil redată. De asemenea, am reintrodus sistemul prefețelor.

Cum ar trebui să procedeze autorii care vor să trimită manuscrise? Ce trebuie să știe? Care e procesul de selecție? Cît este decizia ta și cît, a editurii? Mai mult decît atît, ce avantaje le oferă publicarea la Editura Litera față de publicarea la alte edituri care au colecții de literatură română contemporană?

Sistemul de selecție este cel uzual: primesc texte de la scriitori, în format electronic, și le recomand spre lectură – anul acesta au fost în jur de 15 lucrări. Apoi editura le trimite unor lectori profesioniști, prin universități, iar pe baza referatelor lor se face selecția. De asemenea, începând din acest an avem și un concurs de debut.

Avantaje? Sper că glumești! Litera este cea mai mare editură din țară, are un sistem de promovare imbatabil și vânzări de neegalat, ca să nu mai punem la socoteală deschiderea internațională.

„Faptul misterios este declanșatorul poveștii. Orice construcție epică pornește de la o întrebare, e dublată de dorința de-a dezlega o enigmă. Restul – după posibilități: uneori îți iese, alteori nu.”

Ești un autor foarte atent cu cititorii tăi. Te întîlnești cu ei foarte des, faci turnee de lansare în toată țara. Ai fost în licee, în facultăți, la cluburi de lectură… Anul 2020 te-a împiedicat să le faci pe toate acestea ca înainte. Cum a fost transformarea? Cum e să pleci în turneu, rămînînd de fapt între pereții locuinței tale?

Foarte economic, sub multe aspecte. În plus, am avut ocazia să-ți văd biroul: păreai baricadat acolo, inaccesibil, încât după aceea m-am tot gândit la imaginile fragmentare, la suportul laptopului, la persoanele de dincolo de birou. Vreau să spun că am intrat într-o mulțime de case, unde n-aș fi avut acces, pentru care nu aș fi avut timp. Am intrat în școli, am participat la cluburi de lectură, la Gaudeamus, chiar, iar peste tot participanții îmi arătau și câte un detaliu din viața lor. A fost interesant, mi-a extins investigația, mi-a îmbogățit imaginarul.

Cum vezi prezentul și viitorul pieței de carte din România? Mă refer, desigur, la cartea românească. Avem destui cititori? Îi creștem suficient de bine? Sînt autorii români interesați de problema receptării?

Cum am spus, lucrurile s-au schimbat radical. Cred că suntem la finalul erei-poster, mă refer la perioada asta în care s-au scris cronici la comandă, s-au făcut topuri publicitare și s-au adus sub ochii cititorului cărți fără valoare, cu agresivitate, încât s-a ajuns că unora le era frică să-și mai spună opinia, pentru a nu fi împotriva curentului creat artificial. Deja, cititorii sunt acum mult mai atenți, comandă în tăcere, citesc și comentează în bloguri de nișă, se strâng în cluburi de lectură elitiste, în care nu sunt acceptate cărțile aduse de PR-ul guraliv al unei edituri. În plus, cred că și înmulțirea audiobook-urilor va schimba mentalitățile, modul de receptare și în ultimă instanță ierarhiile.

Presa culturală cum ți se pare? Ce publicații urmărești, la textele căror critici te oprești din browsing pentru a le citi?

Rareori, în ultimii 10 ani am dat de un text de critică pe bune, în spatele căruia să nu existe o droaie de interese. Din interiorul sistemului, pot să spun că în momentul acesta critica literară și-a pierdut credibilitatea. Prefer să-mi arunc ochii pe un cotidian ca Libertatea, care face eforturi să adune știri, ori pe site-ul profesionist de la Mediafax, decât să mai deschid vreuna dintre revistele obosite, cu spații cumpărate de edituri, care publică aceleași texte, încât e suficient s-o vezi pe una ca să știi ce-au scris celelalte. Poate că Familia va deveni o revistă prizată pentru obiectivitate, ceea ce m-ar bucura foarte mult.

Cum citești? Preferi cartea tipărită sau ebook-ul. Te atrage mai mult o revistă print sau una online? Crezi că viitorul este electronic, compus din pixeli și biți?

Electronic, categoric – îmi dă multe libertăți. Acum chiar tomurile rare, pe care le puteam consulta doar la bibliotecă, se găsesc în format electronic. Pagina tipărită e din ce în ce mai greu de urmărit.

Din generația tînără de prozatori, care te-a convins pînă acum?

Radu Găvan. Tocmai am terminat de citit romanul lui în forma finală, aflat acum la tipar, și sunt fermecată.

Ne poți spune ceva despre cartea la care lucrezi? Ai început-o deja, e doar în faza de proiect? Ne putem aștepta la încă o poveste din epoca fanariotă?

Nu am nimic în minte. Sunt abia două luni de când am publicat Paturi oculte, încă nu m-am detașat de poveste, ba chiar m-aștept să intre Căpriceanu pe ușă, din clipă în clipă.