În solilocviul arderii de tot şi de sine

FavoriteLoadingAdaugă la articole favorite!

Nr. 1/ 2018 Rubrica: Cronica literară  Autor: Viorel Mureşan

S-a jucat şi Bunul Dumnezeu, bucuros, credem, cu VASILE SAV  (1949-2003), când l-a putut dărui cu acest nume, aflat pe pragul palindromului, netrebuind să-l mai pună pe drumuri în căutarea vreunui pseudonim, ca pe atâţia alţi, mai puţin norocoşi, autori. Ca un „poem vexatoriu” sună numele său, cu deschidere labirintică şi zvâcnire de Uroboros. Iar numele cuiva închide în sine, fără să ştim noi cum, şi căile destinului. Antum şi postum. Se împlinesc de la moartea poetului 15 ani, iar la prima schimbare de calendar vor fi 70 de când a deschis ochii întâia oară. De-aceea poate că începe să se subţieze lespedea uitării, care-i apasă scrisul. Traducătorul lui Tibul şi Properţiu, dar mai cu seamă al Sf. Augustin, cu certitudine a mai fost invocat în cercuri strâmte de iniţiaţi, însă poetul, foarte puţin şi, predilect, la nivelul anecdotei. Printr-un efort merituos al Doamnei Lucia Sav apare, la Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016, antologia Ivoriu şi flacără, cuprinzând volumele Elogii (1986) şi Solilocvii (1989), precum şi versiunea în limba engleză a 85 dintre „elogii”, datorată aceleiaşi „uxori carissimae”, Lucia Sav. Drept prefaţă a fost reportat din volumul „Echinox. Vocile poeziei , Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2008, de Ion Pop, poate cel mai atent studiu dedicat până acum poeziei lui Vasile Sav.

Debutul, mult şi strategic amânat, era previzibil totuşi cu câteva dintre detaliile esenţiale, pentru cine a citit atent cele 11 piese, care au trecut aproape neschimbate din caietul debutanţilor pe 1984 al  Editurii Dacia între coperţile Elogiilor (1986). Autorul era un „homo aestheticus”, cu stil poetic sentenţios, emfatic aproape, consolidat deja, cultivând o lirică de o fantezie misterioasă şi halucinantă, generos irigată de o lungă tradiţie livrescă şi bisericească. Forme poetice provenite din antichitatea greacă şi latină le încarcă de un conţinut sufletesc al zilelor noastre. O exclamaţie patetică vine să deschidă cartea lui Vasile Sav, ca în atâtea pagini din Lautrèamont sau Walt Whitman: „ O, da, preabunul nostru prieten, noi încă mai credem că-ntr-adevăr ea există.” (I, p.19). Odată cu tonul oracular, se prefigurează şi câteva linii dintr-un  plănuit scenariu, la care participă şi formule cu tâlc heraldic, ori aflate la frontiera dintre istorie şi legendă: „Ivoriu şi flacără”, „Crinii încrucişaţi pe spadă”; „Acolo fu aşezată … lespedea”. Acestea impun printr-o anume recurenţă, şi ea cumpănită după ritmurile unei retorici, se vede că studiate atent. Temele acestei poezii se scaldă în ambiguitate. Cert este că ele derivă din conştiinţa apartenenţei la o seminţie cu loc bine circumscris în istorie: „Şi erau slujitori ai cărţii, ai plugului şi păstori.” Poet cu mai multe genealogii, unele recognoscibile, altele mai greu, Vasile Sav scrie o poezie de un puternic senzualism spiritual, însoţit de o imaginaţie lucidă şi mai ales profund cultivată. De peste tot ne vin imagini neprevăzut baroce, născute cel mai adesea din ruptură, fie ea sintactică, de logică ori a feliei de realitate ajunsă pe retină.

Cultul naturii, împrumutat de la poeţii latini, întăreşte atribuiri native, precum şi înclinaţia autorului spre ideea pe care o aveau anticii în legătură cu originalitatea: că ceea ce se preia de la alţii e secundar, în raport cu accentele proprii. Primii germeni de intertextualitate încolţesc aici, unde se adapă şi autorul Elogiilor. Obsesia vegetalului şi a animalului se contopesc în cea a cosmicului: „Unduirea mării, umbra, soarele negru, ochiul de foc al pajurii, drumul ştiut al fiecărui astru, veghea, apa moartă, voalul, singurătatea, peştera şi razele de lună, oglinda gheţii, floarea de nufăr, focul albastru… Spasmul macilor sângerii, pe colină, şi sămânţa lor putrezind nerodnic şi plânsul privighetorilor…” (IX, p.27). Fără să înmulţim, inutil,  exemplele, putem observa că Vasile Sav nu doar reproduce natura, ci meditează asupra ei. Ca la unii filosofi renascentişti ai naturii, şi la el, în ţesătura atât de deasă de imagini vizuale, nu ochiul e cel care îl face pe om să vadă, ci, dimpotrivă, omul îi impune ochiului vederea: „Dincolo de hotarele privirii, erai vederea ce se vede pe sine…” (IX, P.28).

Alt topos, a cărui frământare răzbate printre rânduri, e cel al zidirii. Între întemeierile despre care vorbeşte cartea, una e privilegiată: prima întrevedere dintre Eminescu şi Maiorescu. Aici, fraza e sibilinică, având aer de Buna Vestire, şi vine după o însemnare lapidară a poetului: „ …D-l Maiorescu a trecut pe aici, într-o zi, dar a stat mai puţin de un minut…” M. Eminescu. A fost şi una dintre întâlnirile faste ale literaturii noastre, iar poemul care o redă e şi o „ars poetica”: „…mai puţin de un minut, atât va fi stat El, aducătorul cărţii Sale, care nu era a lui, în faţa Lui, a primitorului cărţii Sale, care era a Lui, şi el îi va fi înmânat cartea Sa, ştiind că nu este a lui, şi El va fi luat cartea Sa, ştiind că este a Lui, şi privirile Sale vor fi întâlnit privirile Lui, şi privirile Lui vor fi întâlnit privirile Sale, şi el va fi înţeles ceea ce dinainte ştia, şi El va fi văzut ceea ce dinainte vedea, şi, ce va fi cugetat El în sinea Sa şi ce-i va fi spus Lui sinea Lui, nu ni s-a dat să cunoaştem.” (LXXI, p.77).Tot o „ars poetica” e şi textul cu numărul LXXIII, închinat „lui Nichita Stănescu tânăr”. La acesta, pe Vasile Sav îl atrag caii, care însoţesc omul, poet sau soldat, în viaţă şi în moarte: „«Ia calul meu alb», striga el de pe oţelul scutului, «Ia calul meu alb şi pune-i valtrap de purpură şi încinge-ţi şoldul cu sabia,şi, dacă poţi, călăreşte-l » striga el de pe oţelul scutului, «dacă poţi, călăreşte-l »” (p.81). De la războinicii greci şi romani este posibil să i se tragă autorului seducţia vânătorii şi războaielor. Memorabil e poemul, cu tăietură antropologică, în care uciderea rituală a unui cal tânăr, însoţită de semne magice, se deschide spre o mişcare ciclică, ce conduce viaţa spre eternitate. De remarcat că, începând cu acest poem, imaginarul poetic va fi bântuit de scene de cruzime: „Se omora un cal în joia verde. Un armăsar nemuncit, în puteri: «Că au fremătat; că au fornăit; că au ronţăit; că au urinat îndelung; că au tropăit; că au urdinat.» Se adunau mulţimi. Şi primăvara era pe sfârşite.” (LXXXII, P.90). Apogeul acestui fenomen, cu detalii naturaliste greu de suportat, e atins acolo unde ficţiunea încalecă realitatea, la o răspântie dintre mit şi istorie, într-un poem (LXXXIII) cu bună rezonanţă epopeică, ce-şi propune să redea „Martiriul Horii”. Cinegetica şi pescuitul alimentează în bună parte afabulaţia cărţii, iar la prinderea unui peşte uriaş participă omul şi întreaga fire, într-o comuniune ce frizează înseşi poezia şi artefactul: „ Îi fripseră ficatul. I-l mâncă o gravidă. şi lapţii i-i fură o pisică// Îi tăiară capul. Şi îi băgară în gură căluşul. Îl puseră la soare să-l ardă. Şi viespile îi supseră ochii şi creierii. Şi viermii lăsară totul curat. Şi vântul îl zvânta, şi soarele-l ardea şi-l usca.// Îl lăcuiră. Îi puseră ochi de sticlă. Îl bătură în cuie pe-o scândură. Şi-l prinseră în perete. Şi copiii îi atârnară în dinţi o hârtie. Cu legile jocului     scrise de mână.// Şi soarele cade pieziş pe cascadă. Şi vântul adie. Şi apa vuieşte şi cheamă.” (XCVI, pp.111-112). De pe-acum, poezia lui Vasile Sav îşi conţine germenii propriei uzurpări, al demantelării mitului prin parodie: „ De-l cauţi cu jeratic, se înspăimântă roibul” (XCI, p.104). Recurenţa unor simboluri şi formule, precum ideea unui lanţ diegetic şerpuind de la poem la poem, fac din Elogii mai mult decât o simplă culegere de debut, un „canţonier” sui-generis.

Dacă un titlu ca Elogii vine din Saint-John Perse, Solilocvii (1989) arată că poetul se adâncise în traducerea şi adnotarea textelor Sfântului Augustin, când îşi scria a doua carte. Stilistic, nu se remarcă schimbări esenţiale, aşa că nu putem decât prelua ideea D-lui Ion Pop, din prefaţă, conform căreia, cele două volume se constituie într-o primă etapă de creaţie. Poate că textul mai pierde câte ceva din decorativul impetuos, în favoarea adâncirii introspecţiei. Şi încep să se audă primele acorduri de la marea orgă incendiată a Catullienelor: „O nouă Sibyllă, fără trepied şi trâmbe de fum, vaticina în pieţele publice, cu ochii injectaţi şi sânul umflat, purificarea prin sângerare şi foc.// Şi ei se întrulocară şi îi urmară licărul rece.”  (1, p.124). Ni se pare chiar că cel de-al doilea titlu, Solilocvii, se răsfrânge şi asupra primei cărţi, având în vedere caracterul de dialog între poet şi sufletul său, al întregii sale poezii. Dar şi panteismul viziunii, oarecum lărgit de la cercul naturii, la interioritatea individuală. Această idee se face simţită, între altele, şi prin fenomenul migrării unor versuri de la primul la secundul volum: „Şi erau slujitori ai cărţii, ai plugului şi păstori” (p.95 şi p.155).

Se iţeşte în schimb o undă de civism. De-acum , poetul mânuieşte mai cu sârg simboluri care pot trezi memoria. Lestul mitologic, ori de ev mediu şi antichitate s-a mai risipit; apare însă, cu consistenţa unui personaj încarnat, „Vinerea păgână”, cu un întreg alai de sensuri, având deschidere spre socialul atroce imediat. În volumul de Elogii, „Joia verde desemna un timp al sacrificării rituale, al închiderii şi deschiderii ciclului vital, iar „Vinerea păgână”, care împânzeşte Solilocviile, e o entitate simbolică [ feminin] revers al Sfintei Vineri, capabilă de multe rele: „Şi Vinerea păgână îşi deschidea birturi pentru târguri şi care cu felinare roşii la poartă” (5, p.131); „Şi Vinerea păgână purta zgardă pe sâni” (19, p.168);  „Atunci fu întrezărită Vinerea păgână, purtând aureolă (16, p.158). Poet de mari resurse stilistice, surprins la o răspântie a generaţiilor, Vasile Sav a ucenicit literar la hieratismul promoţiei sale, surmontându-l printr-un lexic colţuros şi prin apelul la forme prozodice extravagante. S-a deschis apoi către substituirea metaforei, pentru el, prea spontană şi fragilă, cu statornicia compoziţională a simbolurilor, anume căutate de o strălucire scăzută, rupte din cotidian. Dar a ştiut şi să se alinte în superioare exerciţii de proză rimată şi ritmată poematic, asemenea unui desăvârşit „poeta faber”: „Mire pelerin, pe ţărmul sorin, în apus marin. Din munte cimeric, tărâm de-ntuneric, fluture plăpând, mistuit de gând, când sub rotund autumnal, în vechi aval de cristal, clipele se cern egal, din boreal în astral, în fast de bal echinocţial.” (11, pp.143-144). Nesemănând cu niciunul dintre debutanţii deceniului nouă, Vasile Sav e un poet care a cutezat mult, atunci.