Camera de gardă/ Familia 1/2018

FavoriteLoadingAdaugă la articole favorite!

Elena Stancu, Cosmin Bumbuţ — Acasă, pe drum. 4 ani teleleu

Editura Humanitas, Bucureşti, 2017

 

O carte-eveniment. Un proiect de viaţă transformat în meserie. Sau invers. Reportaj social de cea mai bună calitate, atât vizual, cât şi textual. Reportaj cu dublă expunere. De fapt, cele două feţe ale meseriei – fotoreportajul şi reportajul-text – se completează fericit pentru o experienţă de lectură răvăşitoare. Tonul nu e nicidecum excesiv, accentele cad cu măsură, într-un crescendo bine temperat. Însă chiar constrângerile dictate de abordarea profesionistă, atunci când sunt prezentate cele mai strigătoare la cer cazuri de abuz, de nedreptate, de lipsă sistemică de şanse, contribuie la impactul nimicitor al cărţii. Acasă, pe drum e cronica unui cuplu de exploratori moderni, e jurnalul de bord al marilor descoperiri de lângă noi. Fiindcă într-o lume globalizată nimic din ce ne este străin nu se mai găseşte departe. E, dimpotrivă, în mijlocul nostru, iar asta adânceşte drama. Lumile cele mai abisale trăiesc unele-n altele şi totuşi izolate. De aceea, Elena Stancu şi Cosmin Bumbuţ, alegând să se rupă de confortul unui domiciliu stabil, au făcut de fapt un act de frondă, de evadare dintr-o astfel de supra-lume. Nu-i întâmplător faptul că, deşi au câştigat mobilitate pe orizontală, se folosesc prea puţin de această dimensiune. Autorulota lor nu trebuie să străbată distanţe mari pentru a ajunge la destinaţie şi, odată ajunsă, rămâne acolo cu săptămânile, uneori chiar şi cu lunile. Evadarea lor se petrece însă pe verticală, coborând în comunităţi sărace, ajungând la niveluri la fel de străine pentru noi, cei aflaţi în imediata lor vecinătate, cât au fost cândva Indiile sau cele două Americi. Găsim în carte (cel puţin) o fotografie care exprimă excelent această observaţie. Ocupă o pagină întreagă şi înfăţişează un turn de apă delabrat, cu siguranţă secat, purtând însă în vârf o corolă de antene parabolice îndreptate spre toate cele patru zări. În vegetaţia crescută alandala la baza lui, mică în comparaţie cu turnul, uşor de trecut cu vederea, este autorulota autorilor. „În faţa Centrului de Reeducare Buziaşi, septembrie 2015 (dreapta)”, scrie pe pagina alăturată.

 

*

 

Simona Antonescu — Hanul lui Manuc

Editura Polirom, Iaşi, 2017

 

Al treilea roman istoric al Simonei Antonescu merge şi mai adânc în timp. Suntem în perioada războiului ruso-turc, când Țara Românească, deşi prinsă la mijloc între Imperii, încă trăieşte o perioadă de relativă linişte politică. Grâul cultivat aici este monedă grea de schimb şi, din interes economic, mulţi şi-ar dori ca zona aceasta să nu intre în conflict. Inclusiv Manuc, care tocmai investeşte la Bucureşti într-un han „la standarde occidentale”. Însă istoria are alte planuri şi atunci, intuind schimbarea, Manuc se transformă în negociator. Ce aduce nou acest roman, faţă de cele două care i-au precedat, este lărgirea cadrului. Dacă înainte obiectivul stăruia doar asupra câtorva personaje, prin gestica lor rămânându-ne să intuim influenţele mai mari, aici se face o panoramare cu ambiţie de frescă de epocă. Moşia Mironeşti, reşedinţa familiei boiereşti Sămărghitan, este scena mică pe care se desfăşoară povestea de iubire a jupâniţei Ruxandra, fără-ndoială motor al întregului roman. Bucureştiul şi Constantinopolele sunt însă scenele ample, cu zeci de personaje, cu episoade de trădare şi curaj, cu uneltiri şi ambiţii greu de ţinut în frâu, cu răsturnări spectaculoase de situaţie. Greutatea şi densitatea acestei poveşti ameninţă, pe bună dreptate, să strivească lumea mică de la moşia Mironeşti. Ce se alege din aceasta în urma agitaţiei şi preschimbărilor pe care neguţătorul Manuc se străduieşte să le controleze este expresia unui destin deopotrivă personal şi naţional. Scris impecabil în tradiţia deloc de neglijat a prozei noastre istorice, Hanul lui Manuc umple cu brio, prin forţă şi desfăşurare, un gol care abia acum vedem cât a fost de mare.

 

*

 

Cristian Fulaş — Cei frumoşi şi cei buni

Editura Polirom, Iaşi, 2017

 

„Însingurat, pentru că numai aşa putea supravieţui într-o lume dominată de reţea.” Și, mai departe: „Noi, cei care coordonăm Reţeaua, suntem cei frumoşi şi cei buni”. Iată linia directoare a noii cărţi (de data aceasta de nuvele) a prozatorului Cristian Fulaş. Sunt cuprinse aici patru texte, plus o epistolă autoscopică. Foarte diferite ca subiect şi mod de abordare, prozele se construiesc însă în jurul aceloraşi angoase. Niciodată perfect conturate, acestea acţionează ca un capac sub care fierb în întuneric spaime venite dintr-o „memorie fără timp”. Pare că personajele sunt neadaptate ontologic, iar nu neapărat din vina unui prezent opresiv. Această lipsă voită de obiect al crispării poate transmite un soi de neîndrăzneală. E un balans fără un presupus punct de echilibru. Singurătatea despre care se vorbeşte ca soluţie, ca „stare de spirit pozitivă, explozivă, exuberantă”, este de fapt capitularea. Pe bună dreptate, această „stare de confort a celui care le are pe toate” tocmai pentru că nu are nimic irepetabil (fiindcă, desigur, aşa este croită lumea în „reţea”, ca o iluzie) domină întreaga carte. Cei frumoşi şi cei buni, oamenii din spatele maşinii, robotizaţi şi ei în bună măsuri, agenţi ai unei apocalipse soft, fără nimic tragic în ea, sunt vrăjitorii noului mileniu, iar toţi cei care le intuiesc vraja ies la marginea vieţii, unde găsesc doar pustiul. Noul volum al lui Cristian Fulaş transferă cititorului această resemnare comodă într-o manieră subtilă şi rafinată, studiată la şcoala părinţilor fondatori ai reţelei… literare.